NU I-AU RESPECTAT NICI MOARTEA. Poliția israeliană a intervenit cu o violență extremă și nejustificată asupra palestinienilor care duceau sicriul jurnalistei creștine Shireen Abu Akleh de la Al Jazeera ucisă cu un glonț în cap de militarii israelieni
Published
2 zile agoon

RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Respectata jurnalistă creștină Shireen Abu Akleh, în vârstă de 51 de ani, cu dublă cetățenie, palestiniană și americană, a fost împușcată miercuri în cap, de Forțele Armate ale Israelului (IDF), în timp ce acoperea mediatic un raid militar israelian în tabăra de refugiați din Jenin, în Cisiordania, teritoriu palestinian ocupat de Israel din 1967. Ea purta o vestă antiglonț pe care scria PRESĂ și o cască de reporter, amintește Agerpres citând surse străine.
Astăzi, în timp ce sicriul părăsea spitalul Sfântul Iosif din Ierusalimul de Est, sectorul palestinian al orașului de asemenea ocupat de Israel, poliția a pătruns în incinta unității și a încercat să disperseze cu violență extremă o mulțime care flutura steaguri palestiniene. Sicriul aproape că a căzut din mâinile celor care îl purtau, care au fost loviți de polițiști înarmați cu bastoane, dar a fost prins in extremis, potrivit imaginilor de la fața locului.
Nu i-au respectat nici moartea. Un reportaj video ITV News mai sus.
Dumnezeu s-o odihnească în pace!
You may like
-
17 mai: Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan, ctitorii Mănăstirii Varlaam, Meteora, Grecia; Sfântul Dodo, ucenicul Sfântului David din Gareji, Georgia
-
La Târgu Ocna, pe urmele pașilor sfinților martiri Valeriu Gafencu și Gherasim Iscu. Călătorie de suflet în ziua comemorării Sfinților Mărturisitori întemnițați
-
Actualitatea Clasicilor: PODUL DE FLORI ȘI PODUL DE SPINI. Scrisoare către poetul Grigore Vieru a scriitorului Mihai Ungheanu
-
E oficial: suedeza Magdalena Andersson și finlandeza Sanna Marin l-au strâns pe Putin la mijloc cu aderarea la NATO
-
Miron Scorobete: HARAP ALB, POPORUL ROMÂN, OMUL ROȘ ȘI OMUL SPÂN
-
O boală grea macină UE: „Gazoipocrizia”. Ne așteaptă cel puțin 10 ani de Teroare Energetică
17 mai: Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan, ctitorii Mănăstirii Varlaam, Meteora, Grecia; Sfântul Dodo, ucenicul Sfântului David din Gareji, Georgia
Published
o oră agoon
16 mai 2022
RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați buni din familia nobiliară Apsaradon din Ioanina, familie ce a jucat un rol important in viața orașului. Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie.
Însă, bogățiile, slava și buna creștere n-au putut birui dumnezeiasca dragoste din ei. De la o vârstă tânără au îmbrățișat viața monahală în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele de „orașul călugarilor”. Schima monahală au luat-o în 1495, fiind tunși de către un oarecare stareț pe nume Sava.
Sfinții au ucenicit lângă Bătrânul timp de 10 ani, în schitul Sf.Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505, culegând roadele vieții sihăstrești.
După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte la izvorul cel nesecat al pustniciei, ca să pună temelie bună pentru viața lor călugărescă pe mai departe. În Grădina Maicii Domnului au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, sfântul Nifon al II-lea (pomenit la 11 august), ce se nevoia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.
În răstimpul șederii lor aici au cerut și primit de la sfântul Nifon,rânduială și canon de viețuire duhovnicească. După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești. Ascultând sfaturile sfântului Nifon, care a fost al doilea lor părinte duhovnicesc, și făgăduind să nu se abată de la cele spuse lor, s-au întors la chilia lor. Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care și-au însușit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiți să o părăsescă pentru a doua oară.
S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon. Aceasta era zidită într-o peșteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunseseră în adâncitura peșterii, formând o groapă foarte mare. Cu mulți ani în urmă, în acel loc se nevoise un pustnic vestit pentru viața sa sfântă, Antonie. Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa și fusese dăruit de Dumnezeu, pentru multa sa curăție, cu harisma străvederii.
Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor. Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. Toată ziua, cuvioșii lucrau la tăierea de bucăți de stâncă, încercând astfel să umple cu pietre și pământ acea groapă și apoi să înceapă zidirea. În cele din urmă, pe la 1506-1507, au ridicat, cu ale lor cheltuieli, biserica sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare.
Ieromonahii Nectarie și Teofan au mai fost ctitori și ai unei alte mănăstiri. După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n-au încetat să apară și aici. Ultima ispită a fost și cea mai dureroasă. N-a venit din partea necredincioșilor turci, ci de la înșiși stăpânitorii bisericești și boierii din partea locului, pentru care pricină, după cum ei înșiși fac referire în autobiografia lor, n-au vrut să se [mai] împărtășească.
Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrăgeți-vă în mănăstire și vă liniștiți”.
După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză. Li s-a dat de către părintii mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult acolo.
Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit. Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om.
Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de multi ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518.
Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuță ce era cu totul ruinată. Din aceasta – care fusese sfințită cu hramul sfinților Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăți de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă și unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.
Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.
Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari; în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu.
Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.
Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții. Și, în timp ce toți părintii și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune. Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească.
Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri. În aceiași clipă, steaua suprafirească s-a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.
După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie. Mormântul lor și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători. (Traducere din greacă săvârșită de Mănăstirea Nera)
La Târgu Ocna, pe urmele pașilor sfinților martiri Valeriu Gafencu și Gherasim Iscu. Călătorie de suflet în ziua comemorării Sfinților Mărturisitori întemnițați
Published
o oră agoon
16 mai 2022
RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Preambul Morminte dragi, lumină vie,
Sporite’ntr’una an de an,
Noi v’auzim curgînd sub glie,
Ca un șuvoi subpămîntean!
Ați luminat cu jertfe sfinte
Pămîntul, pînă’n temelii,
Căci arde țara de morminte,
Cum arde cerul de făclii.
Ascunse’n lut, ca o comoară,
Morminte vechi, morminte noi,
De vi se pierde urma’n țară,
Vă regăsim mereu în noi!
De vi s’au smuls și flori și cruce
Și dacă locul nu vi-l știm,
Tot gîndul nostru’n el v’aduce
Îngenuncheri de heruvim.
Morți sfinți în temniți și prigoane,
Morți sfinți în lupte și furtuni,
Noi am făcut din voi icoane,
Și vă purtăm pe frunți cununi.
Nu plîngem lacrima de sînge,
Ci ne mîndrim cu-atîți eroi.
Nu! Neamul nostru nu vă plînge,
Ci se cuminecă prin voi.
(Radu Gyr – Imn morților).
În 14 mai 1948 s-a pronunțat sentința răstignirii neamului pe crucea durerii, a disperării dar și a învierii ce va să vie. Atunci a început în România dansul satanei, triumful Salomeei. Plînsete și scrîșnirea dinților, dureri, tăceri, rugăciuni și resemnări. Teroare, legea bunului plac și infiltrarea fricii, arma invincibilă a securității în neamul românesc, în timp de aproape jumătate de secol și în continuare (Teofil Mija).
În noaptea Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fostcea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică și socială din România(pr. Justin Pârvu) securitatea regimului comunist din România a arestat 15.000 de tineri. Printre aceștia a fost și un număr de 1500 de studenți, la finele anului 1948 cifra ridicîndu-se la 2000.
*
Am început aceste însemnări prin reamintirea faptelor istorice din urmă cu nouăzeci și patru de ani pentru că măcar o dată pe an avem datoria de conștiință de a medita la ele.
Pe acest fundal de gînduri am ascultat / intonat sîmbătă 14 florar 2022 în automobilul lui Mircea Radea Acatistul Sfinților Mărturisitori Români din temnițele comuniste care se încheie cu rugăciunea:
O, Sfinților Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre pătimiri ați stăvilit întărîtarea vrăjmașului cea cu mînie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă celor ce ați suferit foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile noastre.
Și ca cei ce bine v-ați săvîrșit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu îngerii și cu arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată a Împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați a mijloci la Preaputernicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne păzească pe noi și pe Sfîntă Biserică Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre noi.
Povățuiți-ne pururea pe calea mîntuirii, a răbdării și a dragostei, ca neclintiți și uniți să rămînem pînă la sfîrșitul vieții întru credința cea adevărată.
Așa, Sfinților Mărturisitori, care în strîmtorările și necazurile din viața voastră pămîntească ați cerut ajutorul Puterilor cerești, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca neînfricat să mărturisim și noi Evanghelia lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu și mîntuirea neamului românesc. Amin.
Ajungînd spre finalul Sfintei Liturghii săvîrșite pe un podium special amenajat la Teatrul de vară „Col. Ioan Grefu” din incinta școlii de un sobor preoțesc în frunte cu Î. P. S. Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, cu Î. P. S. Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului și cu Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, am ascultat îndreptățitele îndemnuri din cuvîntul de învățătură al înaltului ierarh sosit de la malul mării pentru sporirea rugăciunilor fiecăruia dintre noi (mai ales în contextul actual – îmi permit să adaug – datoria tuturor creștinilor români e de a invoca stăruitor ca mila lui Dumnezeu să ne fie pavăză dinaintea amenințării războiului fratricid ruso-ucrainean).
Au urmat dezvelirea și sfințirea bustului Sfîntului Voievod Constantin Brâncoveanu, ocrotitorul spiritual al Școlii Naționale de Pregătire a Agenților de Penitenciare din Tîrgu Ocna. Ceremonialul a fost îndeplinit dedirectorul școlii, comisarul șef de poliție penitenciară Vasile Scutaru și de directorul general adjunct al Administrației Naționale de Penitenciare, comisarul șef de poliție penitenciară Ioana Morar, în prezența elevilor și a invitaților.
S-a inaugurat apoi Muzeul Penitenciarelor amenajat în incinta instituției.
Încununarea programului excepțional rînduit de organizatori a fost tîrnosirea Bisericii din lemn a Martirilor și Mărturisitorilor din Temnițele Comuniste cu dublul hram: al celor 40 de Sfinți din Sevastia și al Sfinților Martiri Brîncoveni, Sfîntul Voievod Constantin, fiii săi Sfîntul Constantin, Sfîntul Ștefan, Sfîntul Radu și Sfîntul Matei alături de Sfîntul Ianache – sfetnicul și cumnatul domnitorului. Întrucît aparatul meu de fotografiat a rămas nefuncțional după doar trei poze din pricina bateriilor, vă recomand imagini de la înălțătoarele momente pe JurnalFM sau la RTnews.
Așa cum s-a citit înaintea oficierii slujbei de sfințire, piatra de temelie a lăcașului fost pusă în anul 2017 cu binecuvîntarea Î.P.S. Părinte Arhiepiscop Ioachim al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.Lucrările de ridicare a bisericii de lemn au fost realizate exclusiv cu fonduri financiare și cu materiale obținute din donații, cu sprijinul Asociației Absolvenților Școlii Naționale de Pregătire a Agenților de Penitenciare Târgu Ocna – ALUMNI, cu contribuția susținută a tuturor angajaților din cadrul școlii, prin donarea catapetesmei bisericii de către Arhimandritul Epifanie Bulancea – duhovnicul Mănăstirii Măgura Ocnei, prin implicarea financiară hotărîtoare a familiei Loredana și Arsenie-Marius Szeker și a altor binevoitori.
De menționat ar fi că din 13 florar 2022 la sediul școlii a fost adusă spre închinare, de la Mănăstirea Nechit – Neamț, pe care am vizitat-o chiar anul acesta, de însuși Părintele Arhimandrit Stareț Zenovieracla cu părticele din moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni, precum și moaște dintre cele ale Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, care au fost expuse la intrarea în muzeu.
Am observat cu bucurie că în incinta școlii există și o capelă – am reușit ca printr-o minune a Sfinților Mărturisitori să fac o fotografie pe care o alătur acestui articol – ceea ce mă face să cred că elevii cu vîrste apropiate de a lui Valeriu Gafencu (unul dintre sfinții mărturisitori care au trecut prin penitenciarul orașului sfîrșindu-și periplul pămîntesc chiar aici), devenind urmași ai gardienilor de odinioară, au acum prilejul primirii unei educații creștinești în contrast cu îndoctrinarea comunistă a predecesorilor – minune pe care o pun pe seama Sfinților Mărturisitori, ca și tot ce s-a rînduit a se sfinți aici în această zi cu semnificație istorică.
Alt moment al pelerinajului a fost parastasul săvîrșit la mormîntul lui Valeriu Gafencu. „Sfîntul închisorilor” ne-a lăsat, printre altele, un testament pe care ni l-a transmis prin Ioan Ianolide:
În primul rînd gîndul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Sînt fericit să mor pentru Hristos. Lui Îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfîntă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii, îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni! Au nevoie de ajutor, căci dușmanii prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit. (Cf. Ioan Ianolide,Întoarcerea la Hristos, Editura Bonifaciu, 2012, pp. 189-190).
Tineri absolvenți ai Școlii de Pregătire a Agenților de Penitenciare, care veți deveni mîine responsabili în penitenciarele României peste sute de destine frînte, luați aminte la acest testament și transpuneți-l faptic!
Pe drumul întoarcerii, șoferul-ghid Mircea ne-a oprit la ctitoria Sfîntului Ștefan cel Mare din Borzești, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Nunta care era în toi în momentul vizitei noastre nu ne-a permis a ne închina în naosul lăcașului. M-am mulțumit cu lucrarea semnată de Maria Dohotaru și Victor Marinovici Borzești. Ctitoria lui Ștefan cel Mare și Sfînt(Onești, Magic Print, 2012). Transcriu pisania monumentului istoric, făcînd tacit corecturile de limbă necesare: „Io Ștefan Voevoda cu mila lui Dumnezeu Domnitorul Țerei Moldaviei și cu prea iubitul seu fiiu Alexandru au zidit acest templu, care este la Borzești pe Trotuși, Adormirei preasîntei Nescătoarei de Dumnezeu, întru rugă șie și spre pomenirea răposaților întru santitate strămoșilor și părinților lor, care a început a se zidi în anul 7001, luna iulie 9, (1493) și s-a severșit în anul 7002, eră al Domniei lui anul al 38-le curgătoriu, luna octombrie 12.” (După dr. C. I. Istrati, 19 martie 1904) (cf. p. 6).
În curtea Biserircii există și un Muzeu de Cultură și Artă Religioasă, înființat în 1994, dar pentru noi închis, din păcate.
Transcriu de pe coperta a patra a cărții Testamentul lui Ștefan cel Mare și Sfînt:
Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelăoare, nici focul vîrstei tinereții n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra Care este Însuși Hristos, pe a Cărui cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținînd, viața mea am închinat-o avînd nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin Care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrînt.
Fie ca bunul Dumnezeu să aducă acest testament la cunoștința actualilor și viitorilor conducători politici ai românilor spre luare-aminte și înfiorat-grabnică îndreptare a vieții lor pe calea credinței fără de care nimic vrednic și durabil pentru popor nu se poate construi.
București, 16 florar 2022
Actualitatea Clasicilor: PODUL DE FLORI ȘI PODUL DE SPINI. Scrisoare către poetul Grigore Vieru a scriitorului Mihai Ungheanu
Published
2 ore agoon
16 mai 2022
RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!
Revista „Literatura și Arta” de la Chișinău ne aduce nefasta știre că Grigore Vieru s-a retras din Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din Basarabia, ceea ce e totuna cu despărșirea de această uniune scriitoricească pentru a cărei redeșteptare spirituală și demnitate națională a lucrat cu toată dăruirea, atât în Basarabia, cât și în România. „Consider că n-am ce căuta într-un Comitet Director al Uniunii Scriitorilor, prezidat de niște ambiții pe cât de bolnăvicioase, pe atât de pline de pericol, de aceea mă retrag din el, păstrând în suflet tot respectul și toată prețuirea pentru obștea scriitoricească”. Grigore Vieru a fost și este, atât la el acasă, în Basarabia, cât și la București și în orice colț al României, un simbol al recuceririi demnității naționale prin cultură, în luptă cu forțele strivitoare ale unui imperiu rus opresiv. Basarabia mai are și alte asemenea simboluri, care se numesc Dumitru Matcovski, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, nume fără de care marile evenimente culturale și politice pe care le-a trăit Basarabia din 1988 încoace nu pot fi înțelese. Ei n-au fost numai conștiințe politice de avangardă ale Basarabiei, ci și conștiințele ei literare, care au știut să dea sens și personalitate unei literaturi atât de vitregite cum era aceea din Basarabia. Datorită lor, istoricul literaturii române va fi obligat să acorde un capitol special scriitorilor din Basarabia, lucru care până acum nu se putea face. Dar tocmai acești scriitori sunt cei atacați, cei expuși unei vindicte dure și nemeritate în chiar republica literelor basarabene. La știrea că „Frăția scriitorilor români”, înființată la 30 martie 1991 la București, ar putea să pericliteze unitatea de acțiune a scriitorilor din Basarabia și a Uniunii Scriitorilor de acolo, Frăția literară româno-basarabeană și-a oprit orice activitate. „Totuși iubirea” a ținut să precizeze, în acest spirit, că „Frăția scriitorilor români” nu-și propune acțiuni care să destabilizeze sau să dezbine în vreun fel uniunile de scriitori de la Chișinău sau București. Dar discordia fusese semănată, cu mult înainte, iar precauțiile „Frăției scriitorilor români” (care și-a înghețat activitatea pentru conservarea solidarității scriitorilor basarabeni) s-au dovedit neputincioase pentru ceea ce era pus la cale. Ziarele ne anunță cu litere de o șchioapă: „SCINDARE ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR DIN CHIȘINĂU”.
De unde vin toate acestea? Pe data de 14 mai 1991, ne spune Grigore Vieru, la o ședință a cenaclului „Convorbiri literare” de pe lângă Uniunea Scriitorilor din Chișinău, după o pregătire de artilerie, care a revenit presei chișinăuane,, au fost judecați pentru caducitate, pentru lipsă de bun gust, pentru lipsă de valoare, pentru stricarea poeziei, pentru lipsă de modernitate, tocmai acei scriitori care au făcut totul ca discuțiile literare să fie în Basarabia libere și drepte. Fondul real al problemei este însă următorul: au fost puși„pe banca de acuzație niște poeți – pentru care păcat? – pentru păcatul de a scrie «poeme de stradă», după cum se exprimă domniile lor, adică pentru «păcatul» de a-și alipi inima de lacrima celor mulți”. Pe scurt, elitiștii au apărut și la Chișinău. Dar o „elită” care nu disprețuiește ieșirea ei „în stradă” la nevoie – cum e cazul acestui „proces literar” – , combinația de culise, sofismul interesat și toate celelalte arme (pe care noi, cei din România, ca mai pățiți, le cunoaștem foarte bine și poate că era cazul să ia aminte la ele și Grigore Vieru în peregrinările lui românești și literare). Pentru că înainte de a fi desfășurate la Chișinău, aceste „procese literare”, înscenate de scriitori îndrăgostiți de „valoare”, dar în realitate doar de succes, de succesul obținut cu orice preț, s-au desfășurat mai întâi la București, de unde au fost exportate, de câțiva scriitori dragi lui Grigore Vieru, și în forumurile chișinăuane.„Mărturisesc că nici chiar în anii odiosului regim, scrie Grigore Vieru, nu am fost împins în boxa acuzaților, nici atunci nu am fost interogat militărește de ce scriu poeme pentru mama, iar nu pentru partid. Ori azi sunt judecat de către chiar confrații mei pentru simplul fapt că scriu pentru Ei, și nu mă integrez, vezi bine, în Europa. Dar, pentru Dumnezeu, domnilor, v-am învinuit noi vreodată că vă integrați Europei, iar nu suferințelor și problemelor acestui năpăstuit pământ?!” De aici, se vede cu ușurință că în „boxă”, Grigore Vieru și cei ca el – cei care au cerut grafia latină, limba română ca limbă de stat – au fost băgați din motive care n-au de-a face cu literatura. Reiese că Grigore Vieru, care n-a fost judecat de „odiosul partid” pentru literatura lui, este judecat astăzi pentru că nu poartă uniforma Partidului Intrării în Europa. Războiul de la Chișinău nu este un război literar, ci politic. În fond, Grigore Vieru ar fi putut, foarte bine, să-i întrebe pe procurorii lui literari și europeni: „Dar ce-a făcut această Europă pentru Basarabia? Nimic? Atunci «pașol na, Turbincă», dragi europoizi”. S-ar fi înțeles foarte repede.
Cine iubește literatura și pe scriitori știe că personalităților, unicatelor sufletești nu le ceri să ia culoarea momentului și să îmbrace la comandă uniforma lui. Dacă asta îl poate consola pe Grigore Vieru, îi amintim că nici Eugen Barbu n-a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România de „odiosul regim”, ci de noul regim al culturii. Pentru că ceea ce s-a petrecut pe 14 mai la cenaclul „Convorbirilor literare” a fost o excludere, o excludere politică. S-a folosit chiar cuvântul „fascism”! Bucureștiul literar al lui Pleșu, Dinescu, Liiceanu, Blandiana și Z. Ornea, Bucureștiul Alianței Civice practică excluderile. Să fi uitat oare Grigore Vieru că militând pentru limba română scrisă cu litere latine a fost și el făcut „fascist”? Deplasat la Chișinău alături de Blandiana, n-a somat, oare, Dinescu, pe scriitori-gazdă să aleagă: ori cu el și cu Blandiana, ori cu Păunescu și Ungheanu?! Una din două. Altfel, Chișinăul și poporenii Basarabiei nu vor mai fi fericiți prin prezența ilustrelor lor persoane, unicii reprezentanți ai revoluției și culturii române. Este de presupus că, speriați de faptul că Dinescu împreună cu Blandiana le vor închide porțile Europei, amatorii de succese continentale ai cenaclului „Convorbiri literare” din Chișinău sunt în stare să renunțe la tot și să distrugă tot: și pe Vieru, și pe Lari, și pe Matcovski, și pe Dabija, și pe Druță, și chiar și limba română cu grafia ei latină cu tot. Trecerea lui Mircea Dinescu și a Anei Blandiana prin Chișinău s-a soldat în cele din urmă cu o dihonie. Ceea ce n-a reușit „Interfrontul” a reușit „Alianța Civică”, ceea ce e, în fond, totuna. Uniunea Scriitorilor din Chișinău, care avea nevoie mai mult ca oricând de unitate și solidaritate, este astăzi scindată. Precauția de la București de a stopa orice acțiune a „Frăției scriitorilor români”, tocmai pentru a nu produce dezbinări primejdioase la Chișinău, s-a dovedit inutilă. În imposibilitate de a interveni în vreun fel în aceste evenimente pseudoliterare, de fapt evenimente cu substrat politic, membrii bucureșteni ai „Frăției scriitorilor români” sunt obligați să le constate și să le deplângă. Se pare că, în pofida unor sugestii și avertismente amicale, poeții și scriitorii basarabeni trebuie să-și poarte singuri crucea pe sub toate furcile caudine, ca să poată zice că s-au izbit de pragul de sus. Nu orice experiență poate fi transmisă.
Grigore Vieru ne informează că „zeloșii conducători ai Uniunii intenționează să pună pe banca de acuzație și săptămânalul «Literatura și arta», publicație care a trezit și a format, într-un fel, conștiința noastră națională, pentru că, vezi bine, popularul săptămânal grijește mai mult de necazurile curente ale neamului, decât de propriile lor producții poetice”. Ceea ce înseamnă că se lucrează după program și după model. După câte se pare, revista „Literatura și Arta”, de la Chișinău, va fi expusă tratamentului demolator la care a fost supus, mai înainte și permanent, săptămânalul bucureștean de literatură „Luceafărul”. Similitudinile rămân totuși bătătoare la ochi și ele pot da de gândit chiar și unui poet cu capul în nori, cum a ținut să se prezinte întotdeauna fratele Grigore Vieru. Dacă vrea să știe cum se vor desfășura lucrurile cu „Literatura și Arta”, poetul Grigore Vieru nu are decât să se uite în stenograma demolării revistei „Luceafărul” din 1980 (reprodusă în „România Mare”, nr. 51, 1991). În revista „Luceafărul” retrodizidenții români au lovit cu târnăcopul dogmei partinice, anticeaușiștii de azi fiind filocomuniștii de ieri. În săptămânalul „Literatura și Arta” se va lovi cu barosul dogmei „intrării în Europa”. Și într-un caz și în celălalt e însă vorba de lichidarea unei necesare linii naționale în cultură. Stenograma consiliului scriitoricesc bucureștean din 1980 îi va fi foarte utilă și redactorului șef al „Literaturii și Artei”, Nicolae Dabija, care va descoperi în ea, în roluri de „turnători”, figuri literare pe care le-a cultivat cu sârg în propria publicație, fără a ști că de la ele și prin ele (direct sau indirect) îi va veni desființarea propriei munci. Desigur, pentru asta trebuie să-și citească atent și propria publicație, nu numai grozava stenogramă. Fiind între patru pereți, „ajatolahii” din 1980 și puii de ajatolahi au folosit denunțul politic lejer, într-o formă nudă, fără a se gândi că cineva va da, totuși, publicității rușinosul document al duplicității lor morale și politice. În public (ca la cenaclul „Convorbiri literare”) se procedează altfel: nu i se va spune brutal lui Grigore Vieru că este exclus din viața literară pentru patriotism, ci din motive de… stil! Așa cum, la București, vezi Doamne, pe inamicii politici ai lui Corneliu Vadim Tudor nu-i supără gravitatea acuzațiilor proferate de acesta, ci – stilul! Metodele exersate la București au fost transferate la Chișinău, de multe ori chiar cu ajutorul celor care acum au (și vor mai avea!) de suferit de pe urma lor.
Marea dificultate a comunicării noastre cu frații români de peste Prut era că ei nu știau ce-i la București, iar noi nu știam ce e la Chișinău. Nici acum lucrurile nu stau cu mult mai bine. Din știrile primite ne dăm seama că experiențele noastre se întrepătrund în toate felurile. Altfel zis, între noi și frații noștri de dincolo de Prut podul nu este doar de flori. Să-i dăm cuvântul lui Grigore Vieru: „Am trecut, deci, prin sârma ghimpată, cărțile confraților mei, stimabili denigratori. Ce duc domniile voastre dincolo, trecând pe podul de flori construit și pe oasele lui Dumitru Matcovski, zdrobite de mașina neagră, la fel pe jertfirea unui Ion Druță, care, potrivit gustului vostru prea rafinat, nu mai poate fi citit azi, a unui Vasile Vasilache, al cărui fel de a scrie este, după voi, un amurg al literaturii, la fel pe suferințele și topirea în timpul obștesc ale unor Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă? Ce duceți dincolo de Prut, afară de producția voastră poetică?”. Iar noi, cei de aici, îi putem întreba pe confrații noștri care s-au deplasat la Chișinău în chip de tutori literari și politici același lucru: Ce cărți ați dus dincolo de Prut, domnilor denigratori? Și cine face jocurile cu aceste cărți? Podul de flori devine un pod de spini? După cum scrie Grigore Vieru în „Literatura și Arta”, se pare că dureroasa coroană de spini va mai sta încă pe capul scriitorilor proscriși, pentru că ei, ca și Isus, n-au știut deosebi dintre apostoli pe falșii apostoli, printre tovarășii de drum pe viitorul Iuda. Ceea ce n-au înțeles, poate, confrații noștri de peste Prut este că opera întreprinsă de ei rămâne netransmisibilă și ei sunt cei ce trebuie s-o ducă până la capăt. Bucureștii au fost în ultimii ani, politicește, cu un pas în urma Chișinăului și continuă să rămână. Dovada cea mai concludentă este că denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov, vitală pentru România și Basarabia, n-a fost făcută la București ci la Chișinău și că tot aici – nu la București – monstruosul pact antiromânesc, care a sacrificat Basarabia, este pus cu toate argumentele și riscurile la zid. Bucureștii mai sunt încă, se pare, pentru confrații noștri de dincolo de Prut, o amăgire politică și o amăgire literară. Mă refer, desigur, la București ca centru de directivă politică și spirituală și nu la Bucureștii autentici, Bucureștii demonstrațiilor și simpatiilor îndurerate pentru Basarabia. Trebuie făcută o desebire între ele. După cum e de făcut un examen mai atent a tot ceea ce sosește de la București către Chișinău. Iată de ce n-a venit încă momentul ca liderii renașterii naționale din Chișinău să predea ștafeta în alte mâini. După părerea mea, nu trebuie s-o predea niciodată, pentru că această redeșteptare este opera lor exclusivă. Evenimentele din 1989 de la București – și mai ales dezinformarea moștenită și interesată – pot să-i înșele. Timpul ieșirii lor din scenă, timpul predării ștafetei, n-a venit însă. Dovada cea mai vie este acest atac, mascat sub pretenții de europenizare a literaturii, dar care se constituie ca un atac cu substrat politic. Liderii și reperele redeșteptării naționale la Chișinău trebuie compromiși, trebuie să dispară. Așa cer anume interese și comandamente! (Scriitorii de la Chișinău care s-au simțit nevoiți să respire îndelung aerul anticamerei lui Mircea Dinescu, la București, știu aceste lucruri probabil foarte bine!) Și vor dispare, dacă acești lideri literari și politici, de acum intrați în istoria evenimentelor descătușării de comunism și de imperialismul rusesc, vor fi concesivi cu misiunea lor, cu ei înșiși, cu criteriile luptei lor, fraternizând, vrând-nevrând, cu adversarul îndătinat al nobilelor lor țeluri, acceptându-i acestuia atât valorile, cât și ideologia.
Demnitatea, unitatea și independența Basarabiei nu se recuceresc alături de oricine. Busola fraților noștri scriitori de peste Prut, o spunem cu părere de rău, este adesea confuză. Iubitul confrate Grigore Vieru consideră, spre exemplu, că „munții scrisului” românesc îi reprezintă de-a valma și Nicolae Labiș și Mircea Dinescu, dar și Constantin Noica și Geo Bogza, și Eugen Barbu, precum și Nichita Stănescu și Ana Blandiana, fără să-și pună problema mărimii lor reale și mai ales a compatibilității lor. A spus-o și în articolul-demisie „Despre rușine și bună creștere” din „Literatura și Arta”. Când lupți pentru Basarabia, credem, este greu să-i treci printre vârfurile literaturii române, al cîror mare și unic criteriu admiți că este Mihai Eminescu, pe apologeții lui Alexandru Sahia, el însuși apologet al U.R.S.S. și al „revoluției” din 1924, de la Tatar Bunar. Această acceptare a scriitorilor staliniști (Geo Bogza, Eugen Jebeleanu) este cu atât mai nepotrivită pentru un lider literar și politic al Basarabiei, cu cât acești reporteri, în proză și versuri, ai comunismului n-au nici statura morală, nici statura literară care să le îngăduie o prezență justificată în apropierea soarelui literar al Basarabiei: Mihai Eminescu.
Ce legătură au toate acestea cu ședința exmatriculatorie de la cenaclul „Convorbiri literare” din Chișinău, ne poate întreba poetul Grigore Vieru? Are una foarte explicită, pentru că prăsila morală și ideologică a acestor scriitori români de formulă kominternistă, exprimată exemplar de Mircea Dinescu și Ana Blandiana – nu uitați, domnule poet, deplasarea lor mustrătoare la Chișinău! – a stat și stă la originea exmatriculărilor și scindărilor literare pe care le trăiți și le veți mai trăi în frumosul și chinuitul dumneavoastră oraș. Ați fost înșelați, desigur, în buna dumneavoastră credință, dar are rost să vă mai înșelați în continuare? E vorba nu de intoleranță, ci de noblețea și puritatea țelului. Iar puritatea unui țel cere intransigență.
Un comandament primordial al vieții moderne îl constituie promptitudinea și calitatea informării. Absența ei poate să ducă, pentru un militant cultural și politic, la urmări dintre cele mai nefericite. Prietenul Grigore Vieru crede în „Revoluția din Decembrie”, în „revoluției în fața căreia ne închinăm cu toții”, ceea ce îi face cinste. N-a fost, prietene, nici o revoluție! Au fost jertfe omenești, la Timișoara, au fost jertfe la București, în 21 decembrie, a fost o extraordinară ridicare a maselor, tot la București, pe 22 decembrie, au fost factori revoluționari – și mai sunt! – dar revoluție în adevăratul înțeles al cuvântului n-a fost. Chiar dacă asta înseamnă destrămarea încă unei iluzii, lirice și politice, adevărul trebuie spus răspicat. O revoluție reală, autentică, la București, ar fi tratat, de altfel, într-un cu totul alt chip, cel puțin teoretic, chestiunea Basarabiei. Chiar dacă politologii francezi susțin că Ceaușescu a fost lichidat pentru că a denunțat pactul Ribbentrop-Molotov, în noiembrie 1989, temerile nu justifică tăcerea oficială bucureșteană în legătură cu pactul care a înrobit, în 1940, Basarabia. „Revoluția din Decembrie” de la București, mult stimate poet Vieru, este o foarte utilă fațadă pentru cei ce vin, de pildă, la Chișinău, pentru ca în numele ei să vă traseze sarcini culturale sau politice, care n-au nici în clin nici în mânecă cu interesele vitale ale Basarabiei și basarabenilor. Iar dacă ședința cenaclului „Convorbiri literare” n-a fost suficient de edificatoare, va fi, fără îndoială, ședința privitoare la „Literatura și Arta”, pe care ne-o anunți. Revista stindard a idealului național basarabean, foarte citită și în România, urmează să fie băgată în „boxa acuzaților”. La groapa lui Ion Lăncrănjan, în martie 1991, Grigore Vieru ne-a vorbit despre „cuiul de aur” al unității românești, care nu trebuie pierdut. „Dezbinarea românească, vrajba cu care Dvs. poate v-ați obișnuit – dar noi avem un ochi mai îndelung spălat de lacrimi, s-ar putea să vedem mai clar lucrurile – slăbește acel cui de aur care se numește unitatea românească”. Nu ne-am obișnuit cu vrajba românească, nu putem accepta nici scindarea de la Chișinău, care înseamnă decapitarea unei mișcări și tocmai de aceea credem că recucerirea demnității unei culturi și a unui popor se poate face, în primul rând, cu luciditate. Dacă televiziunea română n-a catadixit să participe, în vreun fel, la funeraliile unui scriitor ca Ion Lăncrănjan, iubit de milioane de cititori români, dar a exhibat chiar în seara îngropăciunii lui, într-o lungă emisiune, știrea morții unui interpret de muzică ușoară (francez, englez, evreu, eschimos?) și puțin pornograf, nu voi numi această profanare „vrajbă românească”, chiar dacă pe televiziune scrie: română. Iată destinul cultural, care vi se oferă de către trimișii somativi ai G.D.S. (față de care Uniunea Scriitorilor din București este doar o anexă), grup amestecat într-un scandal internațional datorită manipulării unor fonduri din S.U.A. de milioane de dolari. Vrajba aceasta, iubite confrate din Chișinău, nu este atât de metafizică precum pare.
Mai pe scurt, dragă poete Vieru, vi se „fură” și vouă revoluția, în acest caz o revoluție autentică, în care v-ați riscat viața. Și pentru că nu puteți fi înlăturați cu mijloace fățișe, se folosesc mijloace „literare”, conform unui instructaj venit de la München și de la București. Folosiți capitalul unei experiențe acumulate. „Ochiul mai îndelung spălat de lacrimi” mai are multe de aflat. Mai înainte de orice, trebuie găsită unitatea dintâi. Pentru că podul de peste Prut poate fi trecut chiar și atunci când din pod de flori devine pod de spini.
Iunie, 1991
Popular
-
2 zile ago
Ministrul Sănătății, Alexandru Rafila: Infecţia cu noul coronavirus se transformă într-o VIROZĂ sezonieră. Un eventual nou val nu va pune probleme
-
2 zile ago
Nu există dovezi că Vaccinurile NU produc noi variante ale COVID-19
-
2 zile ago
Mănăstirea Corbii de Piatră. Recomandarea unui artist cu o secțiune desenată, în stâncă, pentru a se vedea mai bine dimensiunea grotei sfinte, cu cele două altare. FOTO
-
o zi ago
Novak Djokovic, din nou campion. Tenismanul a cucerit pentru a şasea oară trofeul în turneul de la Roma (ATP)
-
2 zile ago
PFIZER: CRIMĂ CU PREMEDITARE. Documentele desecretizate prin ordin federal dovedesc că 90% dintre mamele injectate la testele vaccinului au avortat spontan sau le-a murit pruncul la naștere. Situația e gravă și în cazul bebelușilor alăptați
-
3 zile ago
31 de ani de când Părintele Justin Pârvu a pus temeliile Mănăstirii Petru Vodă. La Mulți Ani! Cum a fost arestat Marele Duhovnic pe 14 Mai 1948, „noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, cea mai odioasă și cea mai criminală noapte”
-
2 zile ago
Pâinea, mai scumpă ca niciodată
-
3 zile ago
Trei elevi de clasa a VIII-a sunt acuzați de HĂRȚUIRE SEXUALĂ pentru că s-au adresat unei fete care se consideră non-binară cu pronume la genul feminin