facebook
Connect with us

31 de ani de când Părintele Justin Pârvu a pus temeliile Mănăstirii Petru Vodă. La Mulți Ani! Cum a fost arestat Marele Duhovnic pe 14 Mai 1948, „noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, cea mai odioasă și cea mai criminală noapte”

Published

on

    RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!      

Pe 14 Mai 1991, în urmă cu 31 de ani, s-a pus piatra de temelie a bisericii noastre. La mulți ani!

 Prezentăm aici Cuvântul de ctitor al Părintele Justin la sfințirea bisericii Mănăstirii Petru Vodă (2005) cât și un material despre Ziua de 14 Mai – azi Ziua Națională a Martirilor Anticomuniști – și închisorile Părintelui Justin Pârvu:

 Înalt-Preasfinția voastră, Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți frați și surori întru Domnul,

 Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și   cu săvîrșirea Duhului Sfînt, cu binecuvîntarea Înalt Prea-Sfințitului  Părinte Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei, cu sprijinul și  munca multor binecredincioși creștini s-a înălțat această sfîntă  mănăstire cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, spre slava  lui Dumnezeu, Celui în Treime slăvit și spre mîntuirea și sporirea  duhovnicească a tuturor iubitorilor de Hristos.

 Motivele ridicării acestei mănăstiri pe aceste meleaguri sunt următoarele:

 1 În copilărie colindînd pe aceste  meleaguri natale visam și doream ridicarea aici a unui sălaș sihăstresc.   După 1964, după decretul de amnistie a deținuților politici, am revenit   pe aceste meleaguri natale și din nou a reînviat în sufletul meu visul  copilăriei și al tinereții mele. În 1977 am făcut un pelerinaj la  Sfîntul Munte Athos și mi-am dorit ca rînduielile athonite să se pună în lucrare și într-o mănăstire de la noi. După 1990 realizarea unei asemenea dorințe se arătă la orizont.

 2 Un al doilea motiv pentru ridicarea  acestei mănăstiri a fost acela de a menține și întări pe valea Bistriței   duhul evlaviei și al trăirii ortodoxe așa cum merită locuitorii din  această zonă, ca unii ce au venit din Ardeal în urma prigoanei pentru  uniație a lui Bukow de după anul 1761, și și-au părăsit locurile natale  avînd ca singură dorință păstrarea credinței celei drepte ortodoxe.

 3 În al treilea rînd am dorit ca această mănăstire să fie înălțată pentru comemorarea tuturor celor ce s-au jertfit în temnițele comuniste,   știuți și neștiuți, pentru păstrarea ființei naționale românești și a  credinței strămoșești nealterate, precum și pentru pomenirea tuturor  eroilor neamului căzuți în toate timpurile și locurile.

 Astfel, cu Binecuvîntarea Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Daniel, pe 14 Mai 1991 s-a pus piatra de temelie a bisericii din incintă și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfinților  Arhangheli, a Maicii Domnului și a tuturor sfinților, am purces la  ridicarea bisericii și a cîtorva chilii în jur. Tot cu binecuvîntarea  Înalt Prea-Sfințitului Mitropolit Daniel, pe 8 Noiembrie 1994 am început   să slujim în noua biserică. Au continuat lucrările de pictură, de  construire a cîtorva corpuri de chilii, de amenajare a curții, a  drumului de acces, etc.

 Între timp, numărul viețuitorilor din  obște s-a ridicat la 80 de părinți și de frați, și împreună ne-am  străduit să ținem rînduielile de slujbă asemenea celor de la Sfîntul  Munte, dar în același timp să fim o mănăstire misionară, deschisă pentru   toate nevoile, necazurile și suferințele oamenilor.

 În acest context s-a impus necesitatea  înființării unui azil pentru bătrîni, bolnavi și oameni însingurați,  precum și a unui orfelinat pentru copiii nimănui. Un grup de maici  venite din alte mănăstiri sau închinoviate la noi, majoritatea cu studii   superioare, s-au oferit spre slujirea aproapelui în cadrul acestor două   așezăminte, așezate la 2 km mai jos de aici, unde tot cu binecuvîntarea   Înalt Prea-Sfințitului Mitropolit Daniel s-a ridicat o bisericuță,  deoarece era greu și pentru maici și pentru bătrîni și pentru copii să  se deplaseze la slujbe la biserica din deal mai ales în timpul iernii și   al nopții.

 Mai sunt multe alte lucruri de făcut sau de terminat, însă nădăjduim să se ducă toate la un bun sfîrșit.

 Sfințirea Mănăstirii Petru Vodă  constituie o încununare a strădaniilor obștii și a fiilor noștri  duhovnicești, și, în ceea ce mă privește mulțumesc lui Dumnezeu pentru  toate cele rînduite de El în viața mea, pentru că mi-am văzut un vis  împlinit; și pot spune și eu ca Sfîntul Apostol Pavel care zice: „Lupta  cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrșit, credința am păzit…” (II  Timotei, 4,7), iar „cununa dreptății” să o rînduiască Dumnezeu tuturor  acelora ce-L iubesc pe El.

 Înalt Prea-Sfinția Voastră, ca într-un  tablou votiv închinăm această mănăstire lui Dumnezeu prin Înalt  Prea-Sfinția Voastră care reprezentați „Biserica Dumnezeului Celui viu,  stîlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3,15), mulțumindu-vă din  adîncul sufletului pentru înalta binecuvîntare prin care ați consacrat  mănăstirea noastră ca spațiu al slujirii sfinte a lui Dumnezeu.

 Mulțumesc de asemenea tuturor acelora  care ne-au ajutat să realizăm multiplele lucrări de la această Sfîntă  Mănăstire și Bunul Dumnezeu să-i numere între ctitorii de locașuri  sfinte ca pe un neam de voievozi și numele lor să fie înscrise în Cartea   Vieții.

 Ca un testament sfînt, doresc ca în  mănăstirea noastră pentru totdeauna rînduiala slujbelor și a vieții de  obște să fie după acrivia cu care deja ne-am obișnuit și în al doilea  rînd vă asigurăm că am fost, suntem și dorim să fim sub ascultarea  arhipăstorului nostru.

 Stareț, Protos. Justin Pârvu

 Ziua de 14 Mai și închisorile Părintelui Justin Pârvu   – Părinte, spuneați, cîndva, că toți   martirii neamului românesc care au murit în închisorile comuniste de la   Aiud, Gherla, Pitești, Sighetul Marmației, Canal etc. ar trebui să fie  sanctificați, suferința lor i-a mîntuit, curajul lor i-a înălțat,  martirajul lor i-a dus direct în rîndul celor mai aleși fii ai  Bisericii. Cine ar trebui să propună, în calendar, o zi dedicată  martirilor uciși în închisorile comuniste, o sărbătoare diferită de cea  care îi aduce în prim plan pe ostașii jertifiți pe cîmpurile de luptă?  Pe cînd ostașul lupta, în deplină cunoștință de cauză, conștient de  misiunea sa, românul închis de comuniști era precum mielul dus la  tăiere, fără nici o șansă de a scăpa din chingile monștrilor care  puseseră labele pe România…!

 – Păi să propunem noi o asemenea zi în  calendarul nostru…! Este datoria generațiilor care au primit modelul  martirajului să aibă această inițiativă. Uite, noi am putea propune o  asemenea zi în calendar, deoarece sistemul represiv din România a fost  cel mai dur din Estul Europei, aici am avut și „fenomenul Pitești”, cel  în care fratele a fost pus să-l ucidă pe fratele său…! Această zi de  pomenire a martirilor morți în închisorile comuniste ar putea deveni  pentru toată lumea creștină o zi de reflecție la răul produs de comunism   omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Și apoi, pentru morții  știuți și neștiuți din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o  candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un  mormînt. În închisorile comuniste mulți martiri s-au comportat ca primii   creștini, dînd probă de jertfă pentru Hristos.

 Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aș alege  ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au  fost făcute cele mai multe arestări în România în rîndul  intelectualilor, studenților, a celor care se opuneau într-un fel sau  altul bolșevismului, a fost o operațiune de decapitare a inteligenței și   rezistenței românești.

 (din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, Piatra Neamț, 2006)

 *

 Era înainte de 14 Mai a anului 1948,  care e noaptea Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost  noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică și  socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului.  Treceau două mașini de un lux nebun, n-am văzut curse așa de elegante.  Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar șoferul,  totul era negru și negru. Măi, ce-o fi cu mașinile astea? Nimeni nu  știa, nimeni nu mai văzuse mașini din astea. Ei, bine, au trecut vreo  două luni de zile, timp în care vedeam din cînd în cînd mașinile care  treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din  Roman, era un urcuș și se vedea că trag din greu, dar nimeni nu știa ce  cară, unde se duc, în slujba cui sînt. În ziua de 14 Mai însă, aceste  două curse apar în fața Episcopiei din nou și opresc. Mai pleacă, mai  vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea  studiilor. Slujeam împreună cu alți doi părinți, unul de la Secu și unul   de la Mănăstirea Neamț. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte,  îl întreb: „Oare de ce s-au oprit aici? Că nu s-a văzut așa mașini prin  Romanul ăsta…!” „Ei, îmi zice el, ce importanță mai are, cîți nebuni nu  sînt pe lumea asta…!”

 În perioada aceea veneau băieții din  vacanță, era după Paști. Aveam un băiat, la seminar, de la Comănești. Îl   pregăteam la muzică și la tipic. Dar băiatul ăsta din Comănești vine el   bucuros și-mi zice: „Părinte, uite ce am adus eu” – și îmi întinde un  revolver, că atunci erau o mulțime, rămase de pe urma războiului. Era  mic, avea trei butoiașe, avea vreo cinci cartușe. Îl iau pe băiat și-i  zic: „Măi, du-te și-l aruncă în (rîul) Moldova, nu mai sta cu el aici”.  Îmi zice: „Părinte, îl las oleacă aici, mă duc pînă la clasă și vin  înapoi”. Am luat revolverul și l-am vîrît sub pernă. Vine băiatul apoi,  i-l dau și pleacă, ce-a făcut cu el, nu mai știu. Dar între timp se  făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian,  și numai ce auzim zgomot puternic la ușă. Dar cînd au bătut la ușă au și   intrat – cum? Dumnezeu știe. M-am ridicat. „Hai, echiparea!” Mi-am dat  seama pe loc că nu-i lucru curat aicea. Zic: „Să-mi iau haina!” „Nu, nu,   că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi așa!” Am plecat așa cum eram  îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învîrtit, s-au uitat  ei și eu îmi ziceam: „Măi, dacă aveam eu acum jucăria aia, revolverul,  acum mă terminau”. Ieșim de acolo, în curte. Ce era la poartă? Cursa  aceea mare și frumoasă, cu geamuri negre. Era staționată. Cînd se  deschide ușa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele  cutare… Mă uit dreapta, stînga, numai oameni unul și unul. „Ei, dacă  sînteți aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!” Și  unde ne-a dus? Nu știam. Dar ne-a învîrtit o oră și jumătate în jurul  orașului, ca să ne dea impresia că sîntem duși la capătul lumii. Nu se  vedea nimic în afară, iar o oră și jumătate părea în acele condiții un  timp imens.

 La un moment dat oprește mașina, huruit  puternic, frînă. Unde intrăm? La Securitatea din Roman, la cazarmă. Ne  ia în primire, pe cîte unul. Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era  podul, plin. Un dulău, așa (mare)… La fiecare doi inși, un dulău. Intru  acolo și eu. „Fața la pămînt!”, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu  miști de aici, banditule!” Atunci am luat și eu contact cu acest termen,   de „bandit”, și m-a urmat șaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume,  decît acela de „bandit al poporului”.

 Dar înainte de asta, din 1947, v-am mai  spus, noi am avut acea legătură cu un fost deținut politic, legionar,  arestat din 1941, care era Doina Constantin. Acesta venea pe la noi, pe  la parohii, pe la mănăstiri, mergea prin sate și aduna ajutoare pentru  cei rămași în închisoare, să-i ajute. Păi cu ce să-i ajutăm? Ce să dăm  noi? îl întrebam. Și noi dădeam, la săptămînă, te miri ce acolo, un ban,   mîncare, o haină… Dădeai, cum era atunci, zece lei, cincisprezece,  treizeci și astea toate erau trecute într-un caiet de acest Doina  Constantin ca un fel de cotizație. Cu ocazia asta, cum v-am mai spus,  vedeai acolo, în caiet, pe avocatul Florescu, pe părintele Pîslaru, pe  părintele Ambrozie… Astfel s-a creat o listă de donatori și susținători  care ne regăseam în scriptele lui Doina Constantin. Buun! începe  anchetarea celor care eram în pod, adunați cu mașinile acelea negre. Ei,   bine, pe cine vedem noi la intrarea în biroul de anchetă? Pe Doina  Constantin! Era omul care ne făcea discret semn să nu spunem nimic. Așa,   ducea mîna la gură, să fim „mormînt”! Făcea cîte un gest hotărît… Ei,  bine, după patru luni de zile de anchetă, a trecut tot grupul acesta. Nu   puteam comunica între noi, nu știam nimic unul despre altul, ce a spus  unul, altul, ce vor de la noi anchetatorii. Cîinii erau la datorie, un  gest dacă făceai erau pe tine, te strîngeau și îți băgau colții ca niște   cuțite. Erau așa de școliți că n-aveai chip să comunici cu nimeni.  Gardienii erau mai toți ruși, nu puteai să afli nimic nici de la ei. Ei,   și după ce s-a terminat ancheta, s-au terminat de verificat și  completat dosarele noastre, o noapte ploioasă, rece, furtună, auzim  niște împușcături și ne întrebăm toți: ce să fie? Și deodată apare un  zvon că a scăpat cel mai mare bandit. Care e cel mai mare bandit? Doina  Constantin! Au lansat zvonul că Doina Constantin a dezertat și a scăpat.   Dar de ce a scăpat? Pentru că era omul lor!

 În pușcărie securitatea bolșevică a  intrat și a început să facă promisiuni unor deținuți, că, „uite, ieșiți  afară, în libertate, vă iertăm de anii pe care îi mai aveți de făcut, o  să vă punem în posturi, o să vă facem oameni. Conducătorii societății de   acum sînt de o omenie deosebită și o să vă scoată din greșeala pe care  ați făcut-o pe vremea burgheziei, acum vă reabilităm!” Au fost oameni  care au cedat și i-au scos din pușcărie agenți ai securității. În  libertate, apoi, aceștia au format mișcări și grupuri „legionare” unde  le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanți, pentru nostalgici,  pentru nevinovați. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să   urle? Ăștia în pușcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu  sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume  i-a crezut. Erau ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să  păcălească pe mieii nevinovați, pe cei prea încrezători.

 Întîi, acești agenți făcuți peste noapte   au luat centrele studențești: Iași, Suceava, altele. Gheorghiu Dej a  avut o mare boală asupra studenților. La Iași, cu ocazia zilei  cursurilor anuale, în 1945 sau 1946, a intrat Dej în aula Universității  ca să rostească cuvîntul de deschidere. Studenții au avut însă reacția  următoare: au pus cîte un obiect tare sub picior, sub pantof și au  început să miște picioarele, să hîrîie și să hîrșîie picioarele pe  parchet, încît au făcut un zgomot infernal cînd vorbea Dej. Cînd a văzut   Dej că nu se auzea nimic din ce se străduia el să spună, și-a luat  bagajul și dus a fost. Și atunci ar fi zis: „Studențimea va plăti scump  pentru treaba asta!” Și într-adevăr, s-a pus pe organizare legionară  între studenți, ca să poată apoi să-i prindă pe cei cu simpatii sau pe  cei luați de val. Așa că pe la 1948, cînd era într-adevăr o bună  organizare între studenți, s-a făcut o tabără legionară în Munții  Tarcăului. Au ieșit cam o mie cinci sute numai studenți, nemaivorbind de   ceilalți, intelectuali, oameni cu conștiință de neam. Tinerii au venit  de la liceu în sus, de la ultimii ani pînă la tineri care erau integrați   în societate, în posturi importante. Ăștia și-au pus mîinile în cap de  așa emulație, dar au și urmat, după cinci zile, arestări în masă, că se  temeau comuniștii să nu ia foc lumea românească, așa de neiubiți erau  bolșevicii în rîndul românilor.

 Doina Constantin a raportat tot ce știa  și chiar mai mult decît atît: cum te mișcai, cu cine te întîlneai, ce  ziceai, ce glume știai, ce făceai, totul la moment. Cînd erai pus în  fața dosarului nu aveai ce să mai faci, ce să mai zici, nu aveai decît  să-i tragi o semnătură bogată… Cine avea ceva cu vecinul îl turna ca  legionar, ca să se răzbune pentru cu totul alte pricini. De atunci au  început oamenii să se poarte imoral cu vecinii lor, cu rudele lor, cu  consătenii lor, li se dădea o putere falsă în mînă: pîra, delațiunea. Și   atunci o mulțime de oameni au ajuns în pușcărie și mulți au și murit pe   acolo, fără nici o vină, doar că vecinul le-a pus gînd rău la un moment   dat. Omul e fiară pentru om cînd scapă de sub aripa bisericii, cînd  abandonează cuvîntul lui Dumnezeu, cînd nu se mai conduce nici după  regulile oamenilor, nici după regulile lui Dumnezeu, ci numai după  calcule de moment pe care i le bagă în gînd diavolul.

 În sfîrșit, se încheie dosarul și plecăm   la Suceava. Acolo ne întîlnim din toată Moldova. Eram cîte zece într-o  cameră, mai mulți, mai puțini. Și acolo a început o nouă verificare a  dosarelor, să se descopere ce au făcut unii, ce au făcut alții, așa după   cum făcuseră rapoartele informatorii. De atunci îmi amintesc și de o  trădare pe care a suferit-o Securitatea din Moldova, din România.  Coordonatorul întregii securități pe Moldova era un anume Popic. Acest  Popic avea avionul lui, cu care venea, mergea din loc în loc și ancheta,   urmărea, lua decizii. La Iași, la Suceava, la Galați, unde era nevoie  de el, Popic apărea imediat. Că era așa: dacă tu erai din Iași și între  mărturii era ceva în legătură cu cineva sau cu ceva din Galați, Popic  mergea la Galați și verifica și lua decizii, îți adăuga noi pagini la  dosar. Apoi apărea ceva în legătură cu un caz din Timișoara, așa că  Popic mergea la Timișoara, la Arad și așa mai departe. Nu era așa de  simplă o anchetă, mai ales cînd asta le era meseria, să scoată cît mai  multe lucruri cu care să-i înfunde pe bieții arestați. Te arestau la un  moment dat pentru o simplă pîră a cuiva, întîi te luau ca să aibă la  număr, după aia căutau să-ți găsească ceva ca să te țină mai departe  închis. Și se găsea cineva care să depună o mărturie în legătură cu ceva   care să pară credibil în ce te privește. Și așa rămîneai mult și bine  în închisoare, fără să știi nici tu măcar de ce ești acolo.

 Securitatea română avea o normă față de  Moscova, să anunțe cît mai mulți „bandiți” arestați și anchetați. Te  vedea cumva cineva, cu o șapcă mai pe urechea dreaptă, cu o haină cu un  colorit mai aparte, imediat îți spunea un securist din mulțime: ești  legionar, ia treci colea la dubiță…! Și luai cinci ani așa cum ai bea  apă, nu apucai să zici nici mîlc… Cu cine să te războiești? Apoi,  familia ta era urmărită, ai tăi aveau și ei necazuri tot degeaba, din om   întreg și normal și corect, te trezeai brusc că ești paria societății,  că ești „dușman al poporului”, „bandit”, retrograd, chiabur și altele  cîte și mai cîte.   Dumnezeu îl lasă pe om să acționeze după cum îi e firea, numai așa se  aleg bunii și răii – în funcție de cum se poartă cu semenii lor.  Dumnezeu nu-l biciuiește pe om, nu-l hățuiește. Tatăl și mama nu sînt  toată ziua cu fiii și fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume,  ci doar îi învață de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei   trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinților, să  vadă în minte modelul și pilda părinților în ceea ce i-au învățat. Așa  și Dumnezeu, El seamănă lucrul și fapta și cuvîntul bun în mintea  omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră   și face după cum îl sfătuiește diavolul.

 Acelea au fost vremuri satanice, forțele   răului s-au dezlănțuit împotriva omului, a societății, a României  noastre care abia se înfiripase în istoria Europei – și o făcea cu forță   și talent. Probabil că mulți nu vedeau cu ochi buni ascensiunea  României din perioada interbelică, atunci cînd eram umăr la umăr cu  țările puternice din Europa. Și eram mîndri de condiția noastră. Mîndria   aceea nu ne-au iertat-o dușmanii noștri, mîndria de neam și faptul că  din punct de vedere economic, cultural și moral puteam să decidem între  neamurile vlăguite ale Europei. Orice român care avea un pic de bună  credință și un pic de credință în Dumnezeu nu putea să nu fie mîndru de  condiția nouă a României care poate pentru prima oară în istorie  ridicase capul din pămînt și se simțea popor ales în lume.

 La început trăiam cu nădejdea că voi fi  eliberat, însă, după ce am înțeles că neamul românesc cere jertfa  răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca  prin jertfa noastră să ispășim din păcatele neamului, atunci ardea inima   în noi să îndurăm orice nedreptate, închisorile ne-au învățat adevărata   rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine.

 Într-o dimineață așteptau să vină Popic,   coordonatorul anchetelor, cel mai temut personaj dintre toate cîte se  ocupau cu anchetele. Avea avion pus la dispoziție, în ierarhia lor, a  comuniștilor era înaintea lui Ceaușescu, era cam al doilea după  Drăghici. Ei, trebuia să vină cu un avion, de la Iași. Însă Popic a  luat-o cu tot cu avion înspre Iugoslavia și s-a oprit direct la Tito.  Timp de trei ani el fusese în serviciul de spionaj care acționa în  România. Victoriile pe lumea asta nu sunt întotdeauna din bravura  armatelor, nu-i întotdeauna bravura sabiei, este „arta trădării”.

 Am plecat din Suceava într-o dubă de la  căile ferate, cu capacitatea cam de 80 de persoane, dar ne-au vîrît  acolo vreo 125, 130…! Era luna august, căldură extraordinară, și noi cu  gurile căscate, nu mai era aer, transpirația curgea pe noi. Cînd am  trecut, de pildă, la Ilva Mică, apoi Ilva Mare, nu mai aveai puterea să  te uiți prin zăbrelele vagonului, să vezi o rază de lumină undeva, pe  lacul Sfînta Ana… îmi amintesc, doi deținuți și-au dat sufletul, au  murit acolo, cu greu i-au scos afară. Ne învățam, astfel, cu moartea, cu   prezența morții… în sfîrșit, am ajuns, după o zi și o noapte de mers,  la poarta pușcăriei, la Aiud. Acolo nu se vorbea, nu se făcea un zgomot,   numai un sîsîit, atît. Ne-au legat la ochi și hai! la etajul 3… Mă ia  un caraliu de mînă, deschide o celulă, zdrang-bang. „Intră aici, măi  banditule!” M-am uitat în jur. Erau alți deținuți, aici ne amestecau cu  alții. Mă uit la unul dintre ei: „Sînt generalul Arbore!”, zice. Apoi  altul, tot general, ministrul Mareș, altul fusese ministrul căilor  ferate. Domnule, cînd s-a ridicat generalul Mareș, din pat, și l-am  văzut – era așa de slăbit, încît nu mai rămăsese nimic din colosul de om   care fusese, era dată jos grăsimea, pielea îi atîrna ca un șorț…

 Ne-am uitat unii la alții, și astfel îmi   făceam „botezul” într-o celulă a Aiudului. Și bărbații aceștia, văzînd  cum m-am pierdut eu, mi-au zis: „N-ai o grijă, stai liniștit colea!” Era   un pat suprapus. „Aici ai să stai”. M-au întrebat de unde sunt, le-am  spus, și ei: „A, ești de la Mănăstirea Durău? Ești salvarea noastră  acum!” Și a început generalul Mareș să povestească amintirea din 1938,  cînd a vizitat Durăul, cu un grup ofițeri care erau din armata regală.  Și-am intrat în normal, așa, cu ei, n-au mai dormit nici ei, nici eu,  ne-a prins dimineața, cînd au dat deșteptarea caralii, clopot strident,  de la centrul celularului, suna de te scula din morți. Nu ne pregătim  bine, că se deschide ușa, se trîntește de perete: „Afară, bandiților, la   băi. Prosopul…!” Prosopul? Ce prosop? De unde să-l iei, săpunul și  prosopul? Am luat-o după bătrîni și eu. Coborîm un etaj. Baia era tocmai   la zarcă, pușcăria veche. Acolo erau deținuți Radu Gyr, Voiculescu,  Nichifor Crainic și multe dintre vîrfurile intelectualității.

 La Aiud era program și de exterminare,  program și de reeducare, erau programe de toate soiurile, erau  experiențe pe care le făceau Ana Pauker, de la cabinetul de externe și  Teoharie Georgescu de la cabinetul de interne, pe pielea noastră, ei cu  toată cavalcada lor de criminali. Mai era unul, (numit) Crăciun… în  sfîrșit… Ajunseserăm la un moment dat să ne ținem de pereți cînd făceam  cîțiva pași, așa de slăbiți ajunseserăm. Ne dădeau numai napi și varză  la masă. Așa a fost vreo trei luni un regim încît numai printr-o minune  am rămas în viață. Dar începînd cu `52 perioada a fost și mai grea, de  exterminare.

 Ei, dar pe fondul ăsta s-a auzit un  zvon, că deținuții cu condamnare sub 10 ani or să meargă la Canal. Și a  venit și ziua în care zvonul s-a adeverit. Și era mai mult decît știam,  adică și restul, cei cu pedepse de peste 10 ani, aveau să meargă la  mină. S-au făcut și se făceau, tabele, pe celule, nominal. Și, iată că  se deschid celulele, la etajul 3, toate celulele, toată lumea coboară  jos, la parter, pe terenul de plimbare. Să vă puteți dumneavoastră  închipui ce însemna să ieși, să mergi, fără caralii după tine, să ieși  tu pe ușa pușcăriei, să intri în curte, fără nici o restricție și aici  să vezi o mulțime deținuți, cu care nu te întîlneai de altfel, cu care  comunicai doar prin semne, prin ciocănituri în pereți! Noi știam de  unul, de altul, circulau legende, dar nu ne cunoșteam între noi.  Domnule, cînd ne-am întîlnit acolo – îmbrățișări, nu se mai dezlipeau  unii de alții, că nu s-au văzut de doi ani, de trei. Și străini și  nestrăini cunoscuți și necunoscuți. Și erau din Galați și Timișoara, și  din Basarabia, și din Cernăuți. Toți debordam o bucurie extraordinară,  de parcă nu mai eram în pușcărie, ci cine știe unde, încît ăștia,  caraliii, care văzut starea asta, au intrat în panică. Și unul dintre ei   a strigat panicat: „Băi, comanda la mine! Alinierea pe 2, pe 3, pe 5!”  Nici un cinci, nici un doi, nu se mai ținea seama de nimic. „Ia uite la  ei!” Au rămas perplecși, n-au mai avut ce să mai comande, cînd au văzut  manifestarea asta de dragoste a noastră unul față de celălalt. Ne-au  lăsat o jumătate de oră liberi. „Băi, gata?” „Gata!” Ei, acum  numărătoarea. Ne-au așezat pe cinci, să nu se ocupe o suprafață prea  mare. Apoi tăcere, liniște. Numărătoarea. Comandantul: „Sergent major!  Ia și numără!”, începe ăsta: 5, 10, 15, 20… 25… Apoi n-a mai mers. „Hei,   locotenent! Ia numărătoarea!” Ăsta vine: 5…, mai bărbătos, …10, 15, 25,   35… la 40 a încheiat-o și acesta. „Bandiților, pe doi! Hai, alinierea  pe doi!” Ne-am aliniat pe doi. A urmat vreo oră numărătoarea, ca, pînă  la urmă, tot unul dintre noi să fie salvarea: „Ieși, banditule, și fă  numărătoarea!” Problema lor dureroasă era că nu știau, săracii, să  numere! Dar aveau niște stilouri, dragii mei, numai cu peniță de aur, și   le țineau așa, la vedere. Și aveau niște ceasuri, nu știu de unde,  ceasuri „Atlantic”, erau aranjați toți la marele fix, dar nu știau nici  să citească, nu știau nici să numere. Vă dați seama cît îi apreciau ei  pe intelectualii pe care îi păzeau, pe care trebuiau să-i extermine. Ce  să le spună lor faptul că un deținut avea două facultăți, două  doctorate, că era scriitor, general, profesor universitar…? Pentru ei  erau toți „bandiți”.

 Am urcat în dubă și în două zile și  jumătate am ajuns la Baia Sprie. Acolo am coborît, totul era împrejmuit  cu un gard de doi metri și jumătate, sîrme pe deasupra, turelele la  25-30 de metri, cu mitralierele puse la vedere, și așa stînci în jur, se   vedea numai soarele puțin. Așa au ales, domnule, ăștia, un loc  nemaipomenit. Parcă te găseai în Cheile Bicazului, la Lacu Roșu. Ne-au  vîrît acolo. Am stat cu o alimentație îmbunătățită, pentru că ei aveau  tot interesul acum să ne pregătească pentru efort în subteran. Ca să  vedeți, ironia soartei, fostul ministru al Minelor și Petrolului, căruia   nu-i mai știu numele, un bătrîn foarte vioi și înțelept, era cu noi,  deținut politic și el. S-a făcut acolo, în două camere, un fel de birou  și am început pregătirea mineritului. Astfel ne-au ținut vreo zece zile  cursuri despre minerit plecînd cu explicațiile de la sapă, lopată,  roabă, perforator, sfredel și toate cele, pe ateliere de lucru, ce este  lămpașul… Noi ne-am luat munca în serios și în scurt timp am mărit  producția de două ori și jumătate. După un timp lăsau bilete civilii:  „Nu ne distrugeți familiile! Nu mai măriți planul!” Ei aveau un vagon  norma, un vagon de om. Asta era norma lor. Ei, bine, noi într-o lună de  zile am ridicat-o la trei vagonete, la patru vagonete. I-au scos pe  dînșii afară și am rămas numai noi. Într-adevăr, le-am dat o lovitură  mare, dar nu ne-am dat seama! În schimb, cei care ne păzeau, securiștii,   gardienii, primeau toate avantajele de pe urma acestui efort pe care-l  făceam noi, și am început să pricepem și noi că eram exploatați, că  făceam jocul gardienilor, că munceam numai pentru ei. De asta am învățat   și noi să muncim mai puțin dar să pară că ne rupem oasele de dragul  planului. Și cum?

 O singură dată un meșter civil ne-a dus  la depozitul de steril. Erau într-un fund de galerie, undeva acolo, mii  și mii de tone de steril, unde se termina galeria, unde se termina  filonul. Și acolo rămîne un depozit de piatră „de nimic” numită steril,  scoasă din săpatul galeriilor de acces.. Puneam aproape o jumătate de  vagonet de steril, apoi hai cu vagonetul la abataj, colea, dădeai  capacul, puneai deasupra oleacă de minereu și dă-i drumul, băiete! Să  meargă! A mers așa vreo lună, două, dar… număr de vagonete, număr de  vagonete, la cantitate corespundea, dar nu mai corespundea la calitate  deloc, nu ieșea la flotații… Știți, acolo unde se macină minereurile și  se aruncă într-o baltă mare, așa, un heleșteu și minereul se depune, se  decantează, pe măsura greutății lui. Măi, dar atîta amar de vagonete și  în sector, la flotații, nimic! Minereu, ioc! Dar pe cine să tragi la  răspundere, pe securiști? …Am stat un an și jumătate. Se îmbolnăviseră  mulți de boli de plămîni, era boala asta, silicoza, mulți au fost  accidentați, transportați la spital.   Dar cauza ieșirii din mină a mai fost, se pare, și o intervenție  internațională, a occidentalilor, care la conferințele care se țineau  întrebau despre deținuții politici, că sînt în mină și auzeau tot, tot  ce se petrece, mai ales după o evadare bine întocmită de acolo, din  mină, pusă la cale de un ofițer care avea răspunderea punerii în plan a  galeriilor și în legătură cu artificierii, cu Marinică al nostru, un tip   foarte ager, au pus deoparte vreo 5-6 cartușe de dinamită. Au luat, în  sfîrșit, fitil de lungimea bine calculată, exact cît trebuie, minutul și   centimetrul și le-au plasat în două vagonete. Ei bine, dragul meu, așa  de bine au calculat, cînd a ieșit la patru sute de metri înălțime, au  explodat vagonetele acelea, au împroșcat acolo la suprafață în toate  părțile și toată garda a fost pusă la pămînt. „De unde tunul ăsta aicea,   mă?” S-a creat panică. În timpul ăsta băieții, doi sau trei parcă, au  ieșit din colivie, au intrat în pădure și duși au fost. Au periat vreo  șapte – opt ore toate împrejurimile și au fost prinși. Și ofițerul, cel  care a condus toată această acțiune, a fost executat, iar celuilalt i-au   mai dat un an sau doi, în continuare, de pușcărie. Așa, și ăștia din  afară au auzit toată treaba asta, că așa de bine erau informați,  domnule, era foarte interesant cum! Tot ce se întîmpla în lagărul  acesta, tot ce se întîmpla în mină, a doua zi, la Europa Liberă, dădeau  totul. Da. Spionajul nu dormea. La Aiud, de pildă, cel mai groaznic, cel   mai dur dintre ofițerii pe care-i avea Aiudul, era cel mai mare spion  al lor. L-au prins pînă la urmă, l-au depistat. Nasturele de la tunică,  cică, cu ăsta înregistra tot. Și, vă dați seama, era prin `50, cu  specializarea tehnică de atunci. D-apoi acuma!

 Cînd s-a auzit și despre moartea  părintelui Șerban, împușcat în colonie, s-au scandalizat occidentalii.  Și atunci și-au zis: ia să scoatem deținuții ăștia și să-i trimitem în  pușcării din nou. Într-adevăr, pușcăriile și-au urmat cursul lor. Și așa   am ajuns la Gherla.

 Aici, la Gherla, era un regim destul de  aspru, era mai mult un fel de pedeapsă că n-am fost de treabă la mină.  Unii dintre noi au plecat, se terminau condamnările pentru unii, alții  au ajuns la alte închisori; ne despărțisem. Și pentru că fusesem la  muncă, am beneficiat, cică, și eu de o reducere de pedeapsă, așa zisul  „condițional de muncă”. Eu, care aveam doisprezece ani, am rămas la  zece, așa că urma să se termine toată treaba asta și pentru mine. Dar se   fac zece ani, mai trece o lună, mai trec două, mai trec trei, mai trec  patru… Am ieșit și eu la raport, să vedem care-i situația. „A,  banditule, stai să vedem, să chemăm autoritățile voastre de la județ, de   la Neamț”. Într-adevăr, după vreo cinci zile au sosit. Mă cheamă  directorul, tocmai sosiseră vreo patru gealați din Piatra Neamț. „Măi,  ai terminat anii de pușcărie?” „Da, am terminat.” „Ei, acuma ce faci?”  „Păi, ce să fac?…” „Ai învățat vreo meserie aici?” „Păi, meserie de  asta, să ne ferească Dumnezeu să mai învăț aici. Cîte meserii n-am  învățat!…” „Uite banditul, cum vorbește cu noi!” „Păi, zic, ce-o să fac?   O iau de unde am lăsat-o: cu slujirea Bisericii.” „A! Ia uite, măi!  Degeaba a făcut ăsta aicea atîta pușcărie! Ia uite la el! Degeaba a  făcut atîta amar de pușcărie, măi, că n-a învățat nimic! Banditul tot  bandit a rămas.” După trei zile, mă cheamă la director iarăși. „Semnezi  de luare la cunoștință, douăzeci și patru de luni continuare!” În Deltă.   Tot la pușcărie, se înțelege.

 În Delta Dunării erau trei mari grupe de   activitate: agricultori, construcții, iarna – stuf. Așa agricultură –  să te ferească Dumnezeu! Dar o bogăție în Deltă, de mi-a rămas în  memorie. Ce frumusețe! Ce calitate a pămîntului! Bogăție peste tot!…  Periprava. Pe noi ne trimiteau numai la sapă. Mergeai cîte patru, cinci  kilometri printr-un praf gros, gros, cînd ajungeai acolo, la locul de  dat cu sapa, arătai ca de pe altă lume… Ajungeai la marginea locului de  lucru, trebuia să iei o postată de săpat pînă ajungeai la țintă, acolo  unde era postat un om de-al lor. Pe om îl vedeai în zare așa, cam la 20  de centimetri, 30… „Bandiților! Rîndul și omul! Rîndul și omul.”  Se-nfierbînta soarele, de nu puteai să stai cu picioarele în nisipul  ăla, așa se înfierbînta! Nu puteai, trebuia să joci, așa, să te miști.  Era foarte obișnuit ca să se coacă ouă în nisip, era normal acolo.  Caraliii așa și făceau, coceau ouăle în nisip.

 Patru ani am stat acolo… După ce  terminai, de pildă, rîndul ăsta, acolo în capăt puneau un hîrdău mare cu   carne fiartă, de cal. Acolo te așteptau caraliii aceia sălbatici,  criminalii aceștia de drept comun, și-ți puneau polonicul în față, dar  cînd vedeai vița aceea de carne cu spumă ți se întorceau toate pe dos.  Venea hîrdăul ăla cu carne zece kilometri cu căruța cu boi, vă puteți  imagina, în fierberea aceea de soare, în căldură. Cum mai puteai să  mănînci porcăria aceea? Nu mîncai, te mulțumeai cu 250 de grame de pîine   și atît era. Apa pe care o beai era și asta încropită, era apa de pe  brațul Chilia. Te spălai puțin, așa, pe mîini, sau dădeai pe ochi, că  vînturile astea din Deltă te orbeau, îți umpleau ochii de praf. Cînd  plecai de la lan de-acolo, seara, și veneai pînă la cabana aceea, la  Periprava, nu ne mai recunoșteam unul pe altul. Murdari de praf, n-aveai   unde să te speli. Și-așa mergeai zi de zi, așa stăteai noapte de  noapte…

 În 1962, cînd să termin cei 14 ani, iată   că de la Piatra Neamț iarăși vine cineva de la Securitate și „uite,  semnează aici, „încă 24 de luni”… Hotărîrea Comitetului Central, asta  era! Și, dacă cumva întrebai, știi ce ziceau: „Banditule, mai ia doi  ani!”

 – A existat vreo deosebire de  tratament din partea caraliilor sau din partea administrației între  preoții ortodocși și preoții catolici sau de alt rit?

 – Nu, nu făceau această deosebire. Da,  am avut ocazia să fim împreună, în lagărele din Dobrogea, din Deltă, și  la mină. Am avut ocazia, erau catolici foarte mulți, dar n-am observat  nici o deosebire. Dacă se făcea vreo deosebire, aceasta era cu celelalte   naționalități, maghiarii, de pildă, care erau mai protejați. Și nemții  erau mai bine tratați; în general, cu străinii comportamentul era mai  altfel. Se comportau caralii altfel cu ei, în special cu maghiarii, și  se observa treaba asta imediat. La toate corvezile astea care se făceau  în interior, erau de cele mai multe ori protejați maghiarii, nemții…  Dragii mei, la români este, a fost și rămîne spiritul acesta de smerenie   în fața străinului, aproape că te dai dezarmat în mîna străinului care  îți intră în curte. Noi, dintr-un exces de bunătate, de dragoste, am  ajuns la această încălecare pe care am permis-o, la o cedare a  demnității chiar. Noi, dacă aveam mai multă demnitate, mai mult  prestigiu, am fi dobîndit mult mai multă onoare în fața națiunilor  lumii.

 Dar omenia și respectul românilor față  de naționalitățile conlocuitoare ei nu le-au înțeles, și le-au luat  drept o slăbiciune a noastră. Și prin asta ne-au stăpînit, ne-au umilit  cînd au avut ocazia, ne-au trădat de multe ori. Românii din Ardeal s-au  atașat de ungurii cu care conlocuiau, s-au împrietenit, le-au învățat  limba. Iar ungurii cînd au prins un pic de aer sub aripi au făcut  grozăviile pe care le știm din timpul războiului, au omorît pe românii  cu care trăiseră în bună vecinătate pînă atunci.

 Și cei care au iertat, și cei care n-au  iertat, și cei care au uitat, și cei care încă mai visează la răzbunare,   și cei care mai au coșmaruri, și cei care trec senini mai departe, și  cei care au murit neîmpăcați, toți nu pot face neîntîmplate cele care  s-au întîmplat.

 Prin torționari nu mai vorbea Dumnezeu;  prin ei vorbea și înfăptuia direct diavolul. Șeful torționarilor îi  întreba dimineața pe fiecare: „Bă, cîți ai făcut astă noapte? Cîte  căpățîni ai spart?” „Păi, cinci, șase!” „Puțin, bă! Puțin…!” Vă puteți  imagina? Cu acești oameni cum să mai stai de vorbă omenește? Consider că   acești oameni erau și sînt satanizați, nu mai erau ei, prin ei vorbeau  iadul și mesagerii lui. Păreau „creați” special ca să ucidă, să  tortureze, să umilească, își depășeau limitele torturii pentru care erau   puși acolo. Ajunseseră la un așa nivel de sadism încît nu-i mai  satisfăcea decît suferința pe care o provocau celorlalți.

 (din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, Piatra Neamț, 2005)

 *

 A se vedea, de asemenea, și 14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinților mucenici și martiri ai închisorilor comuniste

 Mănăstirea Petru Vodă

La Târgu Ocna, pe urmele pașilor sfinților martiri Valeriu Gafencu și Gherasim Iscu. Călătorie de suflet în ziua comemorării Sfinților Mărturisitori întemnițați

Published

on

    RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!      

Preambul Morminte dragi,  lumină vie,

 Sporite’ntr’una  an de an,

 Noi v’auzim  curgînd sub glie,

 Ca un șuvoi  subpămîntean!

   Ați luminat cu  jertfe sfinte

 Pămîntul, pînă’n  temelii,

 Căci arde țara  de morminte,

 Cum arde cerul de  făclii.

   Ascunse’n lut,  ca o comoară,

 Morminte vechi,  morminte noi,

 De vi se pierde  urma’n țară,

 Vă regăsim mereu  în noi!

   De vi s’au smuls  și flori și cruce

 Și dacă locul nu  vi-l știm,

 Tot gîndul  nostru’n el v’aduce

 Îngenuncheri de  heruvim.

     Morți sfinți în  temniți și prigoane,

 Morți sfinți în  lupte și furtuni,

 Noi am făcut din  voi icoane,

 Și vă purtăm pe  frunți cununi.

   Nu plîngem  lacrima de sînge,

 Ci ne mîndrim  cu-atîți eroi.

 Nu! Neamul nostru  nu vă plînge,

 Ci se cuminecă  prin voi.

 (Radu Gyr – Imn  morților).

 În 14 mai 1948  s-a pronunțat sentința răstignirii neamului pe crucea durerii, a  disperării dar și a învierii ce va să vie. Atunci a început în  România dansul satanei, triumful Salomeei. Plînsete și scrîșnirea  dinților, dureri, tăceri, rugăciuni și resemnări. Teroare, legea  bunului plac și infiltrarea fricii, arma invincibilă a securității  în neamul românesc, în timp de aproape jumătate de secol și în  continuare (Teofil Mija).

 În noaptea  Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fostcea mai odioasă, cea mai criminală  pentru istoria politică și socială din România(pr. Justin Pârvu) securitatea regimului comunist din România a  arestat 15.000 de tineri. Printre aceștia a fost și un număr de  1500 de studenți, la finele anului 1948 cifra ridicîndu-se la 2000.

 *

 Am început aceste  însemnări prin reamintirea faptelor istorice din urmă cu nouăzeci  și patru de ani pentru că măcar o dată pe an avem datoria de  conștiință de a medita la ele.

 Pe acest fundal de  gînduri am ascultat / intonat sîmbătă 14 florar 2022 în  automobilul lui Mircea Radea Acatistul  Sfinților Mărturisitori Români din temnițele comuniste care  se încheie cu rugăciunea:

 O, Sfinților  Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre  pătimiri ați stăvilit întărîtarea vrăjmașului cea cu mînie  pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă celor ce ați suferit  foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru  apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile  noastre.

 Și ca cei ce bine  v-ați săvîrșit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu  îngerii și cu arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată  a Împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați a mijloci la  Preaputernicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne  păzească pe noi și pe Sfîntă Biserică Sa de năvălirea altor  neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre  noi.

 Povățuiți-ne  pururea pe calea mîntuirii, a răbdării și a dragostei, ca  neclintiți și uniți să rămînem pînă la sfîrșitul vieții  întru credința cea adevărată.

 Așa, Sfinților  Mărturisitori, care în strîmtorările și necazurile din viața  voastră pămîntească ați cerut ajutorul Puterilor cerești,  rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas  rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului  acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca neînfricat să  mărturisim și noi Evanghelia lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu și mîntuirea neamului  românesc. Amin.

 Ajungînd spre finalul  Sfintei Liturghii săvîrșite pe un podium  special amenajat la Teatrul de vară „Col. Ioan Grefu” din  incinta școlii de un sobor preoțesc  în frunte cu Î. P. S. Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,  cu Î. P. S. Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului  și cu Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și  Harghitei, am ascultat îndreptățitele îndemnuri din cuvîntul de  învățătură al înaltului ierarh sosit de la malul mării pentru  sporirea rugăciunilor fiecăruia dintre noi (mai ales în contextul  actual – îmi permit să adaug – datoria tuturor creștinilor  români e de a invoca stăruitor ca mila lui Dumnezeu să ne fie  pavăză dinaintea amenințării războiului fratricid  ruso-ucrainean).

 Au urmat dezvelirea și  sfințirea bustului Sfîntului Voievod Constantin Brâncoveanu,  ocrotitorul spiritual al Școlii Naționale de Pregătire a Agenților  de Penitenciare din Tîrgu Ocna. Ceremonialul a fost îndeplinit dedirectorul  școlii, comisarul șef de poliție penitenciară Vasile Scutaru și  de directorul general adjunct al Administrației Naționale de  Penitenciare, comisarul șef de poliție penitenciară Ioana Morar,  în prezența elevilor și a invitaților.

 S-a  inaugurat apoi Muzeul  Penitenciarelor amenajat în incinta instituției.

 Încununarea  programului excepțional rînduit de organizatori a fost tîrnosirea  Bisericii din lemn a Martirilor și Mărturisitorilor din Temnițele  Comuniste cu dublul hram: al celor 40 de Sfinți din Sevastia și al  Sfinților Martiri Brîncoveni, Sfîntul Voievod Constantin, fiii săi  Sfîntul Constantin, Sfîntul Ștefan, Sfîntul Radu și Sfîntul  Matei alături de Sfîntul Ianache – sfetnicul și cumnatul  domnitorului. Întrucît aparatul meu de fotografiat a rămas  nefuncțional după doar trei poze din pricina bateriilor, vă recomand imagini de  la înălțătoarele momente pe JurnalFM sau la RTnews.

 Așa cum s-a citit înaintea oficierii slujbei de sfințire, piatra  de temelie a lăcașului fost pusă în anul 2017 cu binecuvîntarea  Î.P.S. Părinte Arhiepiscop Ioachim al Arhiepiscopiei Romanului și  Bacăului.Lucrările  de ridicare a bisericii de lemn au fost realizate exclusiv cu fonduri  financiare și cu materiale obținute din donații, cu sprijinul  Asociației Absolvenților Școlii Naționale de Pregătire a  Agenților de Penitenciare Târgu Ocna – ALUMNI, cu contribuția  susținută a tuturor angajaților din cadrul școlii,  prin  donarea catapetesmei bisericii de către Arhimandritul Epifanie  Bulancea – duhovnicul Mănăstirii Măgura Ocnei, prin implicarea  financiară hotărîtoare a familiei  Loredana și  Arsenie-Marius Szeker și a altor binevoitori.

 De  menționat ar fi că din 13 florar 2022 la sediul școlii a fost  adusă spre închinare, de la Mănăstirea Nechit – Neamț, pe care  am vizitat-o chiar anul acesta, de însuși Părintele  Arhimandrit Stareț Zenovieracla cu părticele din moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni,  precum și moaște dintre cele ale Sfinților 40 de Mucenici din  Sevastia, care au fost expuse la intrarea în muzeu.

 Am  observat cu bucurie că în incinta școlii există și o capelă –  am reușit ca printr-o minune a Sfinților Mărturisitori să fac o  fotografie pe care o alătur acestui articol – ceea ce mă face să  cred că elevii cu vîrste apropiate de a lui Valeriu Gafencu (unul  dintre sfinții mărturisitori care au trecut prin penitenciarul  orașului sfîrșindu-și periplul pămîntesc chiar aici), devenind  urmași ai gardienilor de odinioară, au acum prilejul primirii unei  educații creștinești în contrast cu îndoctrinarea comunistă a  predecesorilor – minune pe care o pun pe seama Sfinților  Mărturisitori, ca și tot ce s-a rînduit a se sfinți aici în  această zi cu semnificație istorică.

 Alt  moment al pelerinajului a fost parastasul săvîrșit la mormîntul  lui Valeriu Gafencu. „Sfîntul închisorilor” ne-a lăsat,  printre altele, un testament pe care ni l-a transmis prin Ioan  Ianolide:

 În  primul rînd gîndul și sufletul meu se închină Domnului.  Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmați,  să-L slăviți și să-L slujiți. Sînt fericit să mor pentru  Hristos. Lui Îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar  voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfîntă. În măsura  în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi  ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe  necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe  toți vrăjmașii, îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat  Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este  putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată,  lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe  oameni! Au nevoie de ajutor, căci dușmanii prădalnici caută să-i  înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi  înlocuit. (Cf.  Ioan Ianolide,Întoarcerea la Hristos,  Editura Bonifaciu, 2012, pp. 189-190).

 Tineri  absolvenți ai Școlii de Pregătire a Agenților de Penitenciare,  care veți deveni mîine responsabili în penitenciarele României  peste sute de destine frînte, luați aminte la acest testament și  transpuneți-l faptic!

 Pe  drumul întoarcerii, șoferul-ghid Mircea ne-a oprit la ctitoria  Sfîntului Ștefan cel Mare din Borzești, cu hramul Adormirea Maicii  Domnului. Nunta care era în toi în momentul vizitei noastre nu ne-a  permis a ne închina în naosul lăcașului. M-am mulțumit cu  lucrarea semnată de Maria Dohotaru și Victor Marinovici Borzești.  Ctitoria lui Ștefan cel Mare și Sfînt(Onești, Magic Print, 2012). Transcriu pisania monumentului istoric,  făcînd tacit corecturile de limbă necesare: „Io Ștefan Voevoda  cu mila lui Dumnezeu Domnitorul Țerei Moldaviei și cu prea iubitul  seu fiiu Alexandru au zidit acest templu, care este la Borzești pe  Trotuși, Adormirei preasîntei Nescătoarei de Dumnezeu, întru rugă  șie și spre pomenirea răposaților întru santitate strămoșilor  și părinților lor, care a început a se zidi în anul 7001, luna  iulie 9, (1493) și s-a severșit în anul 7002, eră al Domniei lui  anul al 38-le curgătoriu, luna octombrie 12.” (După dr. C. I.  Istrati, 19 martie 1904) (cf. p. 6).

 În  curtea Biserircii există și un Muzeu de Cultură și Artă  Religioasă, înființat în 1994, dar pentru noi închis, din  păcate.

 Transcriu  de pe coperta a patra a cărții Testamentul  lui Ștefan cel Mare și Sfînt:

 Doamne,  numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele  înșelăoare, nici focul vîrstei tinereții n-au putut-o sminti, ci  am întărit-o pe piatra Care este Însuși Hristos, pe a Cărui  cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținînd, viața mea am  închinat-o avînd nădejde nesmintită printr-însa la Părintele  veacurilor, prin Care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrînt.

 Fie ca bunul Dumnezeu să aducă  acest testament la cunoștința actualilor și viitorilor conducători  politici ai românilor spre luare-aminte și înfiorat-grabnică  îndreptare a vieții lor pe calea credinței fără de care nimic  vrednic și durabil pentru popor nu se poate construi.

 București, 16 florar  2022

Continue Reading

Actualitatea Clasicilor: PODUL DE FLORI ȘI PODUL DE SPINI. Scrisoare către poetul Grigore Vieru a scriitorului Mihai Ungheanu

Published

on

    RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!      

Revista „Literatura și  Arta” de la Chișinău ne aduce nefasta știre că Grigore Vieru  s-a retras din Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din  Basarabia, ceea ce e totuna cu despărșirea de această uniune  scriitoricească pentru a cărei redeșteptare spirituală și  demnitate națională a lucrat cu toată dăruirea, atât în  Basarabia, cât și în România. „Consider  că n-am ce căuta într-un Comitet Director al Uniunii Scriitorilor,  prezidat de niște ambiții pe cât de bolnăvicioase, pe atât de  pline de pericol, de aceea mă retrag din el, păstrând în suflet  tot respectul și toată prețuirea pentru obștea scriitoricească”.  Grigore Vieru a fost și este, atât la el acasă, în Basarabia, cât  și la București și în orice colț al României, un simbol al  recuceririi demnității naționale prin cultură, în luptă cu  forțele strivitoare ale unui imperiu rus opresiv. Basarabia mai are  și alte asemenea simboluri, care se numesc Dumitru Matcovski,  Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, nume fără de care  marile evenimente culturale și politice pe care le-a trăit  Basarabia din 1988 încoace nu pot fi înțelese. Ei n-au fost numai  conștiințe politice de avangardă ale Basarabiei, ci și  conștiințele ei literare, care au știut să dea sens și  personalitate unei literaturi atât de vitregite cum era aceea din  Basarabia. Datorită lor, istoricul literaturii române va fi obligat  să acorde un capitol special scriitorilor din Basarabia, lucru care  până acum nu se putea face. Dar tocmai acești scriitori sunt cei  atacați, cei expuși unei vindicte dure și nemeritate în chiar  republica literelor basarabene. La știrea că „Frăția  scriitorilor români”, înființată la 30 martie 1991 la  București, ar putea să pericliteze unitatea de acțiune a  scriitorilor din Basarabia și a Uniunii Scriitorilor de acolo,  Frăția literară româno-basarabeană și-a oprit orice activitate.  „Totuși iubirea” a ținut să precizeze, în acest spirit, că  „Frăția scriitorilor români” nu-și propune acțiuni care să  destabilizeze sau să dezbine în vreun fel uniunile de scriitori de  la Chișinău sau București. Dar discordia fusese semănată, cu  mult înainte, iar precauțiile „Frăției scriitorilor români”  (care și-a înghețat activitatea pentru conservarea solidarității  scriitorilor basarabeni) s-au dovedit neputincioase pentru ceea ce  era pus la cale. Ziarele ne anunță cu litere de o șchioapă:  „SCINDARE ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR DIN CHIȘINĂU”.

  De unde vin toate acestea?  Pe data de 14 mai 1991, ne spune Grigore Vieru, la o ședință a  cenaclului „Convorbiri literare” de pe lângă Uniunea  Scriitorilor din Chișinău, după o pregătire de artilerie, care a  revenit presei chișinăuane,, au fost judecați pentru caducitate,  pentru lipsă de bun gust, pentru lipsă de valoare, pentru stricarea  poeziei, pentru lipsă de modernitate, tocmai acei scriitori care au  făcut totul ca discuțiile literare să fie în Basarabia libere și  drepte. Fondul real al problemei este însă următorul: au fost puși„pe banca de acuzație niște poeți –  pentru care păcat? – pentru păcatul de a scrie «poeme de  stradă», după cum se exprimă domniile lor, adică pentru  «păcatul» de a-și alipi inima de lacrima celor mulți”.  Pe scurt, elitiștii au apărut și la Chișinău. Dar o „elită”  care nu disprețuiește ieșirea ei „în stradă” la nevoie –  cum e cazul acestui „proces literar” – , combinația de culise,  sofismul interesat și toate celelalte arme (pe care noi, cei din  România, ca mai pățiți, le cunoaștem foarte bine și poate că  era cazul să ia aminte la ele și Grigore Vieru în peregrinările  lui românești și literare). Pentru că înainte de a fi  desfășurate la Chișinău, aceste „procese literare”, înscenate  de scriitori îndrăgostiți de „valoare”, dar în realitate doar  de succes, de succesul obținut cu orice preț, s-au desfășurat mai  întâi la București, de unde au fost exportate, de câțiva  scriitori dragi lui Grigore Vieru, și în forumurile chișinăuane.„Mărturisesc că nici chiar în anii  odiosului regim, scrie Grigore Vieru, nu  am fost împins în boxa acuzaților, nici atunci nu am fost  interogat militărește de ce scriu poeme pentru mama, iar nu pentru  partid. Ori azi sunt judecat de către chiar confrații mei pentru  simplul fapt că scriu pentru Ei, și nu mă integrez, vezi bine, în  Europa. Dar, pentru Dumnezeu, domnilor, v-am învinuit noi vreodată  că vă integrați Europei, iar nu suferințelor și problemelor  acestui năpăstuit pământ?!” De aici, se  vede cu ușurință că în „boxă”, Grigore Vieru și cei ca el  – cei care au cerut grafia latină, limba română ca limbă de  stat – au fost băgați din motive care n-au de-a face cu  literatura. Reiese că Grigore Vieru, care n-a fost judecat de  „odiosul partid” pentru literatura lui, este judecat astăzi  pentru că nu poartă uniforma Partidului Intrării în Europa.  Războiul de la Chișinău nu este un război literar, ci politic. În  fond, Grigore Vieru ar fi putut, foarte bine, să-i întrebe pe  procurorii lui literari și europeni: „Dar ce-a făcut această  Europă pentru Basarabia? Nimic? Atunci «pașol na, Turbincă»,  dragi europoizi”. S-ar fi înțeles foarte repede.

 Cine iubește literatura și  pe scriitori știe că personalităților, unicatelor sufletești nu  le ceri să ia culoarea momentului și să îmbrace la comandă  uniforma lui. Dacă asta îl poate consola pe Grigore Vieru, îi  amintim că nici Eugen Barbu n-a fost exclus din Uniunea Scriitorilor  din România de „odiosul regim”, ci de noul regim al culturii.  Pentru că ceea ce s-a petrecut pe 14 mai la cenaclul „Convorbirilor  literare” a fost o excludere, o excludere politică. S-a folosit  chiar cuvântul „fascism”! Bucureștiul literar al lui Pleșu,  Dinescu, Liiceanu, Blandiana și Z. Ornea, Bucureștiul Alianței  Civice practică excluderile. Să fi uitat oare Grigore Vieru că  militând pentru limba română scrisă cu litere latine a fost și  el făcut „fascist”? Deplasat la Chișinău alături de  Blandiana, n-a somat, oare, Dinescu, pe scriitori-gazdă să aleagă:  ori cu el și cu Blandiana, ori cu Păunescu și Ungheanu?! Una din  două. Altfel, Chișinăul și poporenii Basarabiei nu vor mai fi  fericiți prin prezența ilustrelor lor persoane, unicii  reprezentanți ai revoluției și culturii române. Este de presupus  că, speriați de faptul că Dinescu împreună cu Blandiana le vor  închide porțile Europei, amatorii de succese continentale ai  cenaclului „Convorbiri literare” din Chișinău sunt în stare să  renunțe la tot și să distrugă tot: și pe Vieru, și pe Lari, și  pe Matcovski, și pe Dabija, și pe Druță, și chiar și limba  română cu grafia ei latină cu tot. Trecerea lui Mircea Dinescu și  a Anei Blandiana prin Chișinău s-a soldat în cele din urmă cu o  dihonie. Ceea ce n-a reușit „Interfrontul” a reușit „Alianța  Civică”, ceea ce e, în fond, totuna. Uniunea Scriitorilor din  Chișinău, care avea nevoie mai mult ca oricând de unitate și  solidaritate, este astăzi scindată. Precauția de la București de  a stopa orice acțiune a „Frăției scriitorilor români”, tocmai  pentru a nu produce dezbinări primejdioase la Chișinău, s-a  dovedit inutilă. În imposibilitate de a interveni în vreun fel în  aceste evenimente pseudoliterare, de fapt evenimente cu substrat  politic, membrii bucureșteni ai „Frăției scriitorilor români”  sunt obligați să le constate și să le deplângă. Se pare că, în  pofida unor sugestii și avertismente amicale, poeții și scriitorii  basarabeni trebuie să-și poarte singuri crucea pe sub toate furcile  caudine, ca să poată zice că s-au izbit de pragul de sus. Nu orice  experiență poate fi transmisă.

 Grigore Vieru ne informează  că „zeloșii conducători ai Uniunii  intenționează să pună pe banca de acuzație și săptămânalul  «Literatura și arta», publicație care a trezit și a format,  într-un fel, conștiința noastră națională, pentru că, vezi  bine, popularul săptămânal grijește mai mult de necazurile  curente ale neamului, decât de propriile lor producții poetice”.  Ceea ce înseamnă că se lucrează după program și după model.  După câte se pare, revista „Literatura și Arta”, de la  Chișinău, va fi expusă tratamentului demolator la care a fost  supus, mai înainte și permanent, săptămânalul bucureștean de  literatură „Luceafărul”. Similitudinile rămân totuși  bătătoare la ochi și ele pot da de gândit chiar și unui poet cu  capul în nori, cum a ținut să se prezinte întotdeauna fratele  Grigore Vieru. Dacă vrea să știe cum se vor desfășura lucrurile  cu „Literatura și Arta”, poetul Grigore Vieru nu are decât să  se uite în stenograma demolării revistei „Luceafărul” din 1980  (reprodusă în „România Mare”, nr. 51, 1991). În revista  „Luceafărul” retrodizidenții români au lovit cu târnăcopul  dogmei partinice, anticeaușiștii de azi fiind filocomuniștii de  ieri. În săptămânalul „Literatura și Arta” se va lovi cu  barosul dogmei „intrării în Europa”. Și într-un caz și în  celălalt e însă vorba de lichidarea unei necesare linii naționale  în cultură. Stenograma consiliului scriitoricesc bucureștean din  1980 îi va fi foarte utilă și redactorului șef al „Literaturii  și Artei”, Nicolae Dabija, care va descoperi în ea, în roluri de  „turnători”, figuri literare pe care le-a cultivat cu sârg în  propria publicație, fără a ști că de la ele și prin ele (direct  sau indirect) îi va veni desființarea propriei munci. Desigur,  pentru asta trebuie să-și citească atent și propria publicație,  nu numai grozava stenogramă. Fiind între patru pereți,  „ajatolahii” din 1980 și puii de ajatolahi au folosit denunțul  politic lejer, într-o formă nudă, fără a se gândi că cineva va  da, totuși, publicității rușinosul document al duplicității lor  morale și politice. În public (ca la cenaclul „Convorbiri  literare”) se procedează altfel: nu i se va spune brutal lui  Grigore Vieru că este exclus din viața literară pentru patriotism,  ci din motive de… stil! Așa cum, la București, vezi Doamne, pe  inamicii politici ai lui Corneliu Vadim Tudor nu-i supără  gravitatea acuzațiilor proferate de acesta, ci – stilul! Metodele  exersate la București au fost transferate la Chișinău, de multe  ori chiar cu ajutorul celor care acum au (și vor mai avea!) de  suferit de pe urma lor.

 Marea dificultate a  comunicării noastre cu frații români de peste Prut era că ei nu  știau ce-i la București, iar noi nu știam ce e la Chișinău. Nici  acum lucrurile nu stau cu mult mai bine. Din știrile primite ne dăm  seama că experiențele noastre se întrepătrund în toate felurile.  Altfel zis, între noi și frații noștri de dincolo de Prut podul  nu este doar de flori. Să-i dăm cuvântul lui Grigore Vieru: „Am  trecut, deci, prin sârma ghimpată, cărțile confraților mei,  stimabili denigratori. Ce duc domniile voastre dincolo, trecând pe  podul de flori construit și pe oasele lui Dumitru Matcovski,  zdrobite de mașina neagră, la fel pe jertfirea unui Ion Druță,  care, potrivit gustului vostru prea rafinat, nu mai poate fi citit  azi, a unui Vasile Vasilache, al cărui fel de a scrie este, după  voi, un amurg al literaturii, la fel pe suferințele și topirea în  timpul obștesc ale unor Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă?  Ce duceți dincolo de Prut, afară de producția voastră poetică?”.  Iar noi, cei de aici, îi putem întreba pe confrații noștri care  s-au deplasat la Chișinău în chip de tutori literari și politici  același lucru: Ce cărți ați dus dincolo de Prut, domnilor  denigratori? Și cine face jocurile cu aceste cărți? Podul de flori  devine un pod de spini? După cum scrie Grigore Vieru în „Literatura  și Arta”, se pare că dureroasa coroană de spini va mai sta încă  pe capul scriitorilor proscriși, pentru că ei, ca și Isus, n-au  știut deosebi dintre apostoli pe falșii apostoli, printre tovarășii  de drum pe viitorul Iuda. Ceea ce n-au înțeles, poate, confrații  noștri de peste Prut este că opera întreprinsă de ei rămâne  netransmisibilă și ei sunt cei ce trebuie s-o ducă până la  capăt. Bucureștii au fost în ultimii ani, politicește, cu un pas  în urma Chișinăului și continuă să rămână. Dovada cea mai  concludentă este că denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov, vitală  pentru România și Basarabia, n-a fost făcută la București ci la  Chișinău și că tot aici – nu la București – monstruosul pact  antiromânesc, care a sacrificat Basarabia, este pus cu toate  argumentele și riscurile la zid. Bucureștii mai sunt încă, se  pare, pentru confrații noștri de dincolo de Prut, o amăgire  politică și o amăgire literară. Mă refer, desigur, la București  ca centru de directivă politică și spirituală și nu la  Bucureștii autentici, Bucureștii demonstrațiilor și simpatiilor  îndurerate pentru Basarabia. Trebuie făcută o desebire între  ele. După cum e de făcut un examen mai atent a tot ceea ce sosește  de la București către Chișinău. Iată de ce n-a venit încă  momentul ca liderii renașterii naționale din Chișinău să predea  ștafeta în alte mâini. După părerea mea, nu trebuie s-o predea  niciodată, pentru că această redeșteptare este opera lor  exclusivă. Evenimentele din 1989 de la București – și mai ales  dezinformarea moștenită și interesată – pot să-i înșele.  Timpul ieșirii lor din scenă, timpul predării ștafetei, n-a venit  însă. Dovada cea mai vie este acest atac, mascat sub pretenții de  europenizare a literaturii, dar care se constituie ca un atac cu  substrat politic. Liderii și reperele redeșteptării naționale la  Chișinău trebuie compromiși, trebuie să dispară. Așa cer anume  interese și comandamente! (Scriitorii de la Chișinău care s-au  simțit nevoiți să respire îndelung aerul anticamerei lui Mircea  Dinescu, la București, știu aceste lucruri probabil foarte bine!)  Și vor dispare, dacă acești lideri literari și politici, de acum  intrați în istoria evenimentelor descătușării de comunism și de  imperialismul rusesc, vor fi concesivi cu misiunea lor, cu ei înșiși,  cu criteriile luptei lor, fraternizând, vrând-nevrând, cu  adversarul îndătinat al nobilelor lor țeluri, acceptându-i  acestuia atât valorile, cât și ideologia.

 Demnitatea, unitatea și independența  Basarabiei nu se recuceresc alături de oricine. Busola fraților  noștri scriitori de peste Prut, o spunem cu părere de rău, este  adesea confuză. Iubitul confrate Grigore Vieru consideră, spre  exemplu, că „munții scrisului” românesc îi reprezintă de-a  valma și Nicolae Labiș și Mircea Dinescu, dar și Constantin Noica  și Geo Bogza, și Eugen Barbu, precum și Nichita Stănescu și Ana  Blandiana, fără să-și pună problema mărimii lor reale și mai  ales a compatibilității lor. A spus-o și în articolul-demisie  „Despre rușine și bună creștere” din „Literatura și Arta”.  Când lupți pentru Basarabia, credem, este greu să-i treci printre  vârfurile literaturii române, al cîror mare și unic criteriu  admiți că este Mihai Eminescu, pe apologeții lui Alexandru Sahia,  el însuși apologet al U.R.S.S. și al „revoluției” din 1924,  de la Tatar Bunar. Această acceptare a scriitorilor staliniști (Geo  Bogza, Eugen Jebeleanu) este cu atât mai nepotrivită pentru un  lider literar și politic al Basarabiei, cu cât acești reporteri,  în proză și versuri, ai comunismului n-au nici statura morală,  nici statura literară care să le îngăduie o prezență  justificată în apropierea soarelui literar al Basarabiei: Mihai  Eminescu.

 Ce legătură au toate  acestea cu ședința exmatriculatorie de la cenaclul „Convorbiri  literare” din Chișinău, ne poate întreba poetul Grigore Vieru?  Are una foarte explicită, pentru că prăsila morală și ideologică  a acestor scriitori români de formulă kominternistă, exprimată  exemplar de Mircea Dinescu și Ana Blandiana – nu uitați, domnule  poet, deplasarea lor mustrătoare la Chișinău! – a stat și stă  la originea exmatriculărilor și scindărilor literare pe care le  trăiți și le veți mai trăi în frumosul și chinuitul  dumneavoastră oraș. Ați fost înșelați, desigur, în buna  dumneavoastră credință, dar are rost să vă mai înșelați în  continuare? E vorba nu de intoleranță, ci de noblețea și  puritatea țelului. Iar puritatea unui țel cere intransigență.

 Un comandament primordial  al vieții moderne îl constituie promptitudinea și calitatea  informării. Absența ei poate să ducă, pentru un militant cultural  și politic, la urmări dintre cele mai nefericite. Prietenul Grigore  Vieru crede în „Revoluția din Decembrie”, în „revoluției în  fața căreia ne închinăm cu toții”, ceea ce îi face cinste.  N-a fost, prietene, nici o revoluție! Au fost jertfe omenești, la  Timișoara, au fost jertfe la București, în 21 decembrie, a fost o  extraordinară ridicare a maselor, tot la București, pe 22  decembrie, au fost factori revoluționari – și mai sunt! – dar  revoluție în adevăratul înțeles al cuvântului n-a fost. Chiar  dacă asta înseamnă destrămarea încă unei iluzii, lirice și  politice, adevărul trebuie spus răspicat. O revoluție reală,  autentică, la București, ar fi tratat, de altfel, într-un cu totul  alt chip, cel puțin teoretic, chestiunea Basarabiei. Chiar dacă  politologii francezi susțin că Ceaușescu a fost lichidat pentru că  a denunțat pactul Ribbentrop-Molotov, în noiembrie 1989, temerile  nu justifică tăcerea oficială bucureșteană în legătură cu  pactul care a înrobit, în 1940, Basarabia. „Revoluția din  Decembrie” de la București, mult stimate poet Vieru, este o foarte  utilă fațadă pentru cei ce vin, de pildă, la Chișinău, pentru  ca în numele ei să vă traseze sarcini culturale sau politice, care  n-au nici în clin nici în mânecă cu interesele vitale ale  Basarabiei și basarabenilor. Iar dacă ședința cenaclului  „Convorbiri literare” n-a fost suficient de edificatoare, va fi,  fără îndoială, ședința privitoare la „Literatura și Arta”,  pe care ne-o anunți. Revista stindard a idealului național  basarabean, foarte citită și în România, urmează să fie băgată  în „boxa acuzaților”. La groapa lui Ion Lăncrănjan, în  martie 1991, Grigore Vieru ne-a vorbit despre „cuiul de aur” al  unității românești, care nu trebuie pierdut. „Dezbinarea  românească, vrajba cu care Dvs. poate v-ați obișnuit – dar noi  avem un ochi mai îndelung spălat de lacrimi, s-ar putea să vedem  mai clar lucrurile – slăbește acel cui de aur care se numește  unitatea românească”. Nu ne-am obișnuit  cu vrajba românească, nu putem accepta nici scindarea de la  Chișinău, care înseamnă decapitarea unei mișcări și tocmai de  aceea credem că recucerirea demnității unei culturi și a unui  popor se poate face, în primul rând, cu luciditate. Dacă  televiziunea română n-a catadixit să participe, în vreun fel, la  funeraliile unui scriitor ca Ion Lăncrănjan, iubit de milioane de  cititori români, dar a exhibat chiar în seara îngropăciunii lui,  într-o lungă emisiune, știrea morții unui interpret de muzică  ușoară (francez, englez, evreu, eschimos?) și puțin pornograf, nu  voi numi această profanare „vrajbă românească”, chiar dacă  pe televiziune scrie: română. Iată destinul cultural, care vi se  oferă de către trimișii somativi ai G.D.S. (față de care Uniunea  Scriitorilor din București este doar o anexă), grup amestecat  într-un scandal internațional datorită manipulării unor fonduri  din S.U.A. de milioane de dolari. Vrajba aceasta, iubite confrate din  Chișinău, nu este atât de metafizică precum pare.

 Mai pe scurt, dragă poete Vieru, vi se  „fură” și vouă revoluția, în acest caz o revoluție  autentică, în care v-ați riscat viața. Și pentru că nu puteți  fi înlăturați cu mijloace fățișe, se folosesc mijloace  „literare”, conform unui instructaj venit de la München și de  la București. Folosiți capitalul unei experiențe acumulate.  „Ochiul mai îndelung spălat de lacrimi” mai are multe de aflat.  Mai înainte de orice, trebuie găsită unitatea dintâi. Pentru că  podul de peste Prut poate fi trecut chiar și atunci când din pod de  flori devine pod de spini.

 Iunie, 1991  

Continue Reading

E oficial: suedeza Magdalena Andersson și finlandeza Sanna Marin l-au strâns pe Putin la mijloc cu aderarea la NATO

Published

on

    RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!      

Premierul  Suediei, Magdalena Andersson, a anunțat că țara sa va solicita oficial  aderarea la NATO. Guvernul a decis să informeze NATO despre dorința Suediei de a  deveni membră a Alianței”, a declarat Andersson într-o conferință de  presă.

 ”Părăsim o eră pentru a intra în una nouă”, a adăugat șefa executivului de la Stockholm, citată de Agerpres. Social-democrații, din care face parte Andersson, au precizat, însă, că se opun instalării unor baze  permanente ale NATO și armelor nucleare pe teritoriul suedez.

 Magdalena Andersson, premierul Suediei, susține că o candidatură la  NATO împreună cu Finlanda este cea mai bună soluție pentru țara pe care o   reprezintă.

 Anunțul Suediei vine după ce președintele Finlandei, Sauli Niinisto, a   transmis duminică că țara sa va depune oficial cerere de aderare la  NATO. Șeful statului finlandez și un consiliu guvernamental „au decis  împreună că Finlanda va cere să devină membră a NATO”, a declarat  președintele Niinisto, care s-a conversat și cu Vladimir Putin pe această temă.

 „Aceasta este o zi istorică. O nouă epocă începe”, a declarat  președintele Sauli Niinisto duminică, în timpul unei conferințe de  presă, potrivit Agerpres.

Continue Reading
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Popular