facebook
Connect with us

Cum se putea încheia mai rău o campanie de vaccinare

Published

on

Primarul din Motru ar închide centrul de vaccinare, pentru că nu-și mai permite factura la gaze. A ajuns la 35.000 de lei pentru noiembrie și decembrie. Știrea a comprimat doi ani de pandemie în câteva paragrafe.

 

 

Tot presa oficioasă ne informează că sunt 9 spitale din București unde e declarat focar de infecție Covid în rândul personalului: Elias, Fundeni, Grigore Alexandrescu, Sfânta Maria, Cantacuzino, Colentina, Colțea, Alexandru Obregia și Witting. Acesta din urmă s-a și închis. Aceeași situație și la Iași, cu 200 de angajați infectați doar în Spitalul de Urgență.

Oficinele încearcă scuze odioase pentru situație. Cum ar fi: să dea vina pe copiii doctorilor, care le-ar fi adus boala de la școală! Sau să susțină că infectații sunt mai puțin importanți, pentru că sunt preponderent asistente și personal auxiliar. (De parcă asta nu e și proporția din fiecare unitate.)

Cum sunt convins că în spitale sunt „oameni care cred în știință”, ba care chiar personifică expertiza medicală, am presupus că o mare parte din ei sunt vaccinați. Ca să nu zic aproape toți. Și am vrut să dau procentul exact. Prima surpriză a venit de la Google, care mi-a dat peste mână că am căutat „nevaccinați”, când corect se scrie „vaccinați”.

A doua surpriză a fost că e destul de greu să afli respectivul procent. Credeam că o să-l găsesc dintr-un singur click. Că e ceva gen 99,9% și s-au lăudat cu el pe Ro-Vaccinare. Aiurea.

Cea mai recentă știre, pe care am putut-o găsi e din 10 august 2021, când Digi anunța că 70% din doctorii din România s-au vaccinat deja. Păi de atunci a mai trecut aproape o jumătate de an! S-o fi apropiat procentul de 100%? Sau, în continuare doctorii și asistentele nu se lasă convinși cu vorba bună? De ce?

Și de ce nu vorbesc public cei 30% sau câți or mai fi, cu dubii? Că din presă ai deduce că doar Răzvan Constantinescu, Monica Pop, Vasile Astărăstoie și câțiva rebeli ar mai fi rămas de convins. E o situație destul de gravă dacă o proporție mare de doctori nu vor să audă de un vaccin pe care totuși îl administrează altora.

Dar chiar și în știrea respectivă, de anul trecut, Bucureștiul era dat fruntaș. 83% acceptaseră prima doză în august. Între timp, le-or fi făcut și pe restul. Deci de unde a mai rămas personal pentru focar, dacă sursele oficiale anunță că internați sunt aproape toți nevaccinați!?

În fine, îmi pare rău că nu pot găsi procentul actualizat. Cum nu putem să știm nici de ce mai ardea gazul centrul din Motru, dacă nu mai vine nimeni… Dar coroborând cele două subiecte, mă gândesc cum se putea încheia mai rău de atât o campanie de vaccinare. Îmi imaginez niște titluri de genul:

Centrul de vaccinare s-a închis pentru că s-au îmbolnăvit toate asistentele
Vaccinarea a fost sistată pentru că Selgros a scumpit micii
Greva minerilor a lăsat grătarele fără cărbuni
Centrul de vaccinare s-a închis pentru că pacienții erau prea lihniți să mai meargă până la policlinică.

17 mai: Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan, ctitorii Mănăstirii Varlaam, Meteora, Grecia; Sfântul Dodo, ucenicul Sfântului David din Gareji, Georgia

Published

on

    RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!      

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați buni din familia nobiliară Apsaradon din Ioanina, familie ce a jucat un rol important in viața orașului. Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie.

  

 Însă, bogățiile, slava și buna creștere n-au putut birui dumnezeiasca dragoste din ei. De la o vârstă tânără au îmbrățișat viața monahală în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele de „orașul călugarilor”. Schima monahală au luat-o în 1495, fiind tunși de către un oarecare stareț pe nume Sava.

  Sfinții au ucenicit lângă Bătrânul timp de 10 ani, în schitul Sf.Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505, culegând roadele vieții sihăstrești.

  După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte la izvorul cel nesecat al pustniciei, ca să pună temelie bună pentru viața lor călugărescă pe mai departe. În Grădina Maicii Domnului au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, sfântul Nifon al II-lea (pomenit la 11 august), ce se nevoia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.

  În răstimpul șederii lor aici au cerut și primit de la sfântul Nifon,rânduială și canon de viețuire duhovnicească. După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești. Ascultând sfaturile sfântului Nifon, care a fost al doilea lor părinte duhovnicesc, și făgăduind să nu se abată de la cele spuse lor, s-au întors la chilia lor. Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care și-au însușit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiți să o părăsescă pentru a doua oară.

  S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon. Aceasta era zidită într-o peșteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunseseră în adâncitura peșterii, formând o groapă foarte mare. Cu mulți ani în urmă, în acel loc se nevoise un pustnic vestit pentru viața sa sfântă, Antonie. Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa și fusese dăruit de Dumnezeu, pentru multa sa curăție, cu harisma străvederii.

  

 Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor. Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. Toată ziua, cuvioșii lucrau la tăierea de bucăți de stâncă, încercând astfel să umple cu pietre și pământ acea groapă și apoi să înceapă zidirea. În cele din urmă, pe la 1506-1507, au ridicat, cu ale lor cheltuieli, biserica sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare.

  Ieromonahii Nectarie și Teofan au mai fost ctitori și ai unei alte mănăstiri. După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore. Încercările n-au încetat să apară și aici. Ultima ispită a fost și cea mai dureroasă. N-a venit din partea necredincioșilor turci, ci de la înșiși stăpânitorii bisericești și boierii din partea locului, pentru care pricină, după cum ei înșiși fac referire în autobiografia lor, n-au vrut să se [mai] împărtășească.

  

 Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrăgeți-vă în mănăstire și vă liniștiți”.

  După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză. Li s-a dat de către părintii mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani. Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult acolo.

  

 Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit. Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om.

  Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de multi ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518.

  

 Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie. După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuță ce era cu totul ruinată. Din aceasta – care fusese sfințită cu hramul sfinților Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăți de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă și unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.

  Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.

  Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari; în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu.

  

 Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

  Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții. Și, în timp ce toți părintii și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune. Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească.

  

 Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri. În aceiași clipă, steaua suprafirească s-a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.

  După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie. Mormântul lor și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători. (Traducere din greacă săvârșită de Mănăstirea Nera)

  

  

Continue Reading

La Târgu Ocna, pe urmele pașilor sfinților martiri Valeriu Gafencu și Gherasim Iscu. Călătorie de suflet în ziua comemorării Sfinților Mărturisitori întemnițați

Published

on

    RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!      

Preambul Morminte dragi,  lumină vie,

 Sporite’ntr’una  an de an,

 Noi v’auzim  curgînd sub glie,

 Ca un șuvoi  subpămîntean!

   Ați luminat cu  jertfe sfinte

 Pămîntul, pînă’n  temelii,

 Căci arde țara  de morminte,

 Cum arde cerul de  făclii.

   Ascunse’n lut,  ca o comoară,

 Morminte vechi,  morminte noi,

 De vi se pierde  urma’n țară,

 Vă regăsim mereu  în noi!

   De vi s’au smuls  și flori și cruce

 Și dacă locul nu  vi-l știm,

 Tot gîndul  nostru’n el v’aduce

 Îngenuncheri de  heruvim.

     Morți sfinți în  temniți și prigoane,

 Morți sfinți în  lupte și furtuni,

 Noi am făcut din  voi icoane,

 Și vă purtăm pe  frunți cununi.

   Nu plîngem  lacrima de sînge,

 Ci ne mîndrim  cu-atîți eroi.

 Nu! Neamul nostru  nu vă plînge,

 Ci se cuminecă  prin voi.

 (Radu Gyr – Imn  morților).

 În 14 mai 1948  s-a pronunțat sentința răstignirii neamului pe crucea durerii, a  disperării dar și a învierii ce va să vie. Atunci a început în  România dansul satanei, triumful Salomeei. Plînsete și scrîșnirea  dinților, dureri, tăceri, rugăciuni și resemnări. Teroare, legea  bunului plac și infiltrarea fricii, arma invincibilă a securității  în neamul românesc, în timp de aproape jumătate de secol și în  continuare (Teofil Mija).

 În noaptea  Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fostcea mai odioasă, cea mai criminală  pentru istoria politică și socială din România(pr. Justin Pârvu) securitatea regimului comunist din România a  arestat 15.000 de tineri. Printre aceștia a fost și un număr de  1500 de studenți, la finele anului 1948 cifra ridicîndu-se la 2000.

 *

 Am început aceste  însemnări prin reamintirea faptelor istorice din urmă cu nouăzeci  și patru de ani pentru că măcar o dată pe an avem datoria de  conștiință de a medita la ele.

 Pe acest fundal de  gînduri am ascultat / intonat sîmbătă 14 florar 2022 în  automobilul lui Mircea Radea Acatistul  Sfinților Mărturisitori Români din temnițele comuniste care  se încheie cu rugăciunea:

 O, Sfinților  Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre  pătimiri ați stăvilit întărîtarea vrăjmașului cea cu mînie  pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă celor ce ați suferit  foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru  apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile  noastre.

 Și ca cei ce bine  v-ați săvîrșit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu  îngerii și cu arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată  a Împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați a mijloci la  Preaputernicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne  păzească pe noi și pe Sfîntă Biserică Sa de năvălirea altor  neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre  noi.

 Povățuiți-ne  pururea pe calea mîntuirii, a răbdării și a dragostei, ca  neclintiți și uniți să rămînem pînă la sfîrșitul vieții  întru credința cea adevărată.

 Așa, Sfinților  Mărturisitori, care în strîmtorările și necazurile din viața  voastră pămîntească ați cerut ajutorul Puterilor cerești,  rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas  rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului  acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca neînfricat să  mărturisim și noi Evanghelia lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu și mîntuirea neamului  românesc. Amin.

 Ajungînd spre finalul  Sfintei Liturghii săvîrșite pe un podium  special amenajat la Teatrul de vară „Col. Ioan Grefu” din  incinta școlii de un sobor preoțesc  în frunte cu Î. P. S. Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,  cu Î. P. S. Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului  și cu Preasfințitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și  Harghitei, am ascultat îndreptățitele îndemnuri din cuvîntul de  învățătură al înaltului ierarh sosit de la malul mării pentru  sporirea rugăciunilor fiecăruia dintre noi (mai ales în contextul  actual – îmi permit să adaug – datoria tuturor creștinilor  români e de a invoca stăruitor ca mila lui Dumnezeu să ne fie  pavăză dinaintea amenințării războiului fratricid  ruso-ucrainean).

 Au urmat dezvelirea și  sfințirea bustului Sfîntului Voievod Constantin Brâncoveanu,  ocrotitorul spiritual al Școlii Naționale de Pregătire a Agenților  de Penitenciare din Tîrgu Ocna. Ceremonialul a fost îndeplinit dedirectorul  școlii, comisarul șef de poliție penitenciară Vasile Scutaru și  de directorul general adjunct al Administrației Naționale de  Penitenciare, comisarul șef de poliție penitenciară Ioana Morar,  în prezența elevilor și a invitaților.

 S-a  inaugurat apoi Muzeul  Penitenciarelor amenajat în incinta instituției.

 Încununarea  programului excepțional rînduit de organizatori a fost tîrnosirea  Bisericii din lemn a Martirilor și Mărturisitorilor din Temnițele  Comuniste cu dublul hram: al celor 40 de Sfinți din Sevastia și al  Sfinților Martiri Brîncoveni, Sfîntul Voievod Constantin, fiii săi  Sfîntul Constantin, Sfîntul Ștefan, Sfîntul Radu și Sfîntul  Matei alături de Sfîntul Ianache – sfetnicul și cumnatul  domnitorului. Întrucît aparatul meu de fotografiat a rămas  nefuncțional după doar trei poze din pricina bateriilor, vă recomand imagini de  la înălțătoarele momente pe JurnalFM sau la RTnews.

 Așa cum s-a citit înaintea oficierii slujbei de sfințire, piatra  de temelie a lăcașului fost pusă în anul 2017 cu binecuvîntarea  Î.P.S. Părinte Arhiepiscop Ioachim al Arhiepiscopiei Romanului și  Bacăului.Lucrările  de ridicare a bisericii de lemn au fost realizate exclusiv cu fonduri  financiare și cu materiale obținute din donații, cu sprijinul  Asociației Absolvenților Școlii Naționale de Pregătire a  Agenților de Penitenciare Târgu Ocna – ALUMNI, cu contribuția  susținută a tuturor angajaților din cadrul școlii,  prin  donarea catapetesmei bisericii de către Arhimandritul Epifanie  Bulancea – duhovnicul Mănăstirii Măgura Ocnei, prin implicarea  financiară hotărîtoare a familiei  Loredana și  Arsenie-Marius Szeker și a altor binevoitori.

 De  menționat ar fi că din 13 florar 2022 la sediul școlii a fost  adusă spre închinare, de la Mănăstirea Nechit – Neamț, pe care  am vizitat-o chiar anul acesta, de însuși Părintele  Arhimandrit Stareț Zenovieracla cu părticele din moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni,  precum și moaște dintre cele ale Sfinților 40 de Mucenici din  Sevastia, care au fost expuse la intrarea în muzeu.

 Am  observat cu bucurie că în incinta școlii există și o capelă –  am reușit ca printr-o minune a Sfinților Mărturisitori să fac o  fotografie pe care o alătur acestui articol – ceea ce mă face să  cred că elevii cu vîrste apropiate de a lui Valeriu Gafencu (unul  dintre sfinții mărturisitori care au trecut prin penitenciarul  orașului sfîrșindu-și periplul pămîntesc chiar aici), devenind  urmași ai gardienilor de odinioară, au acum prilejul primirii unei  educații creștinești în contrast cu îndoctrinarea comunistă a  predecesorilor – minune pe care o pun pe seama Sfinților  Mărturisitori, ca și tot ce s-a rînduit a se sfinți aici în  această zi cu semnificație istorică.

 Alt  moment al pelerinajului a fost parastasul săvîrșit la mormîntul  lui Valeriu Gafencu. „Sfîntul închisorilor” ne-a lăsat,  printre altele, un testament pe care ni l-a transmis prin Ioan  Ianolide:

 În  primul rînd gîndul și sufletul meu se închină Domnului.  Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmați,  să-L slăviți și să-L slujiți. Sînt fericit să mor pentru  Hristos. Lui Îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar  voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfîntă. În măsura  în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi  ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe  necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe  toți vrăjmașii, îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat  Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este  putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată,  lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe  oameni! Au nevoie de ajutor, căci dușmanii prădalnici caută să-i  înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi  înlocuit. (Cf.  Ioan Ianolide,Întoarcerea la Hristos,  Editura Bonifaciu, 2012, pp. 189-190).

 Tineri  absolvenți ai Școlii de Pregătire a Agenților de Penitenciare,  care veți deveni mîine responsabili în penitenciarele României  peste sute de destine frînte, luați aminte la acest testament și  transpuneți-l faptic!

 Pe  drumul întoarcerii, șoferul-ghid Mircea ne-a oprit la ctitoria  Sfîntului Ștefan cel Mare din Borzești, cu hramul Adormirea Maicii  Domnului. Nunta care era în toi în momentul vizitei noastre nu ne-a  permis a ne închina în naosul lăcașului. M-am mulțumit cu  lucrarea semnată de Maria Dohotaru și Victor Marinovici Borzești.  Ctitoria lui Ștefan cel Mare și Sfînt(Onești, Magic Print, 2012). Transcriu pisania monumentului istoric,  făcînd tacit corecturile de limbă necesare: „Io Ștefan Voevoda  cu mila lui Dumnezeu Domnitorul Țerei Moldaviei și cu prea iubitul  seu fiiu Alexandru au zidit acest templu, care este la Borzești pe  Trotuși, Adormirei preasîntei Nescătoarei de Dumnezeu, întru rugă  șie și spre pomenirea răposaților întru santitate strămoșilor  și părinților lor, care a început a se zidi în anul 7001, luna  iulie 9, (1493) și s-a severșit în anul 7002, eră al Domniei lui  anul al 38-le curgătoriu, luna octombrie 12.” (După dr. C. I.  Istrati, 19 martie 1904) (cf. p. 6).

 În  curtea Biserircii există și un Muzeu de Cultură și Artă  Religioasă, înființat în 1994, dar pentru noi închis, din  păcate.

 Transcriu  de pe coperta a patra a cărții Testamentul  lui Ștefan cel Mare și Sfînt:

 Doamne,  numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele  înșelăoare, nici focul vîrstei tinereții n-au putut-o sminti, ci  am întărit-o pe piatra Care este Însuși Hristos, pe a Cărui  cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținînd, viața mea am  închinat-o avînd nădejde nesmintită printr-însa la Părintele  veacurilor, prin Care pe toți vrăjmașii am gonit și am înfrînt.

 Fie ca bunul Dumnezeu să aducă  acest testament la cunoștința actualilor și viitorilor conducători  politici ai românilor spre luare-aminte și înfiorat-grabnică  îndreptare a vieții lor pe calea credinței fără de care nimic  vrednic și durabil pentru popor nu se poate construi.

 București, 16 florar  2022

Continue Reading

Actualitatea Clasicilor: PODUL DE FLORI ȘI PODUL DE SPINI. Scrisoare către poetul Grigore Vieru a scriitorului Mihai Ungheanu

Published

on

    RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!      

Revista „Literatura și  Arta” de la Chișinău ne aduce nefasta știre că Grigore Vieru  s-a retras din Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din  Basarabia, ceea ce e totuna cu despărșirea de această uniune  scriitoricească pentru a cărei redeșteptare spirituală și  demnitate națională a lucrat cu toată dăruirea, atât în  Basarabia, cât și în România. „Consider  că n-am ce căuta într-un Comitet Director al Uniunii Scriitorilor,  prezidat de niște ambiții pe cât de bolnăvicioase, pe atât de  pline de pericol, de aceea mă retrag din el, păstrând în suflet  tot respectul și toată prețuirea pentru obștea scriitoricească”.  Grigore Vieru a fost și este, atât la el acasă, în Basarabia, cât  și la București și în orice colț al României, un simbol al  recuceririi demnității naționale prin cultură, în luptă cu  forțele strivitoare ale unui imperiu rus opresiv. Basarabia mai are  și alte asemenea simboluri, care se numesc Dumitru Matcovski,  Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, nume fără de care  marile evenimente culturale și politice pe care le-a trăit  Basarabia din 1988 încoace nu pot fi înțelese. Ei n-au fost numai  conștiințe politice de avangardă ale Basarabiei, ci și  conștiințele ei literare, care au știut să dea sens și  personalitate unei literaturi atât de vitregite cum era aceea din  Basarabia. Datorită lor, istoricul literaturii române va fi obligat  să acorde un capitol special scriitorilor din Basarabia, lucru care  până acum nu se putea face. Dar tocmai acești scriitori sunt cei  atacați, cei expuși unei vindicte dure și nemeritate în chiar  republica literelor basarabene. La știrea că „Frăția  scriitorilor români”, înființată la 30 martie 1991 la  București, ar putea să pericliteze unitatea de acțiune a  scriitorilor din Basarabia și a Uniunii Scriitorilor de acolo,  Frăția literară româno-basarabeană și-a oprit orice activitate.  „Totuși iubirea” a ținut să precizeze, în acest spirit, că  „Frăția scriitorilor români” nu-și propune acțiuni care să  destabilizeze sau să dezbine în vreun fel uniunile de scriitori de  la Chișinău sau București. Dar discordia fusese semănată, cu  mult înainte, iar precauțiile „Frăției scriitorilor români”  (care și-a înghețat activitatea pentru conservarea solidarității  scriitorilor basarabeni) s-au dovedit neputincioase pentru ceea ce  era pus la cale. Ziarele ne anunță cu litere de o șchioapă:  „SCINDARE ÎN UNIUNEA SCRIITORILOR DIN CHIȘINĂU”.

  De unde vin toate acestea?  Pe data de 14 mai 1991, ne spune Grigore Vieru, la o ședință a  cenaclului „Convorbiri literare” de pe lângă Uniunea  Scriitorilor din Chișinău, după o pregătire de artilerie, care a  revenit presei chișinăuane,, au fost judecați pentru caducitate,  pentru lipsă de bun gust, pentru lipsă de valoare, pentru stricarea  poeziei, pentru lipsă de modernitate, tocmai acei scriitori care au  făcut totul ca discuțiile literare să fie în Basarabia libere și  drepte. Fondul real al problemei este însă următorul: au fost puși„pe banca de acuzație niște poeți –  pentru care păcat? – pentru păcatul de a scrie «poeme de  stradă», după cum se exprimă domniile lor, adică pentru  «păcatul» de a-și alipi inima de lacrima celor mulți”.  Pe scurt, elitiștii au apărut și la Chișinău. Dar o „elită”  care nu disprețuiește ieșirea ei „în stradă” la nevoie –  cum e cazul acestui „proces literar” – , combinația de culise,  sofismul interesat și toate celelalte arme (pe care noi, cei din  România, ca mai pățiți, le cunoaștem foarte bine și poate că  era cazul să ia aminte la ele și Grigore Vieru în peregrinările  lui românești și literare). Pentru că înainte de a fi  desfășurate la Chișinău, aceste „procese literare”, înscenate  de scriitori îndrăgostiți de „valoare”, dar în realitate doar  de succes, de succesul obținut cu orice preț, s-au desfășurat mai  întâi la București, de unde au fost exportate, de câțiva  scriitori dragi lui Grigore Vieru, și în forumurile chișinăuane.„Mărturisesc că nici chiar în anii  odiosului regim, scrie Grigore Vieru, nu  am fost împins în boxa acuzaților, nici atunci nu am fost  interogat militărește de ce scriu poeme pentru mama, iar nu pentru  partid. Ori azi sunt judecat de către chiar confrații mei pentru  simplul fapt că scriu pentru Ei, și nu mă integrez, vezi bine, în  Europa. Dar, pentru Dumnezeu, domnilor, v-am învinuit noi vreodată  că vă integrați Europei, iar nu suferințelor și problemelor  acestui năpăstuit pământ?!” De aici, se  vede cu ușurință că în „boxă”, Grigore Vieru și cei ca el  – cei care au cerut grafia latină, limba română ca limbă de  stat – au fost băgați din motive care n-au de-a face cu  literatura. Reiese că Grigore Vieru, care n-a fost judecat de  „odiosul partid” pentru literatura lui, este judecat astăzi  pentru că nu poartă uniforma Partidului Intrării în Europa.  Războiul de la Chișinău nu este un război literar, ci politic. În  fond, Grigore Vieru ar fi putut, foarte bine, să-i întrebe pe  procurorii lui literari și europeni: „Dar ce-a făcut această  Europă pentru Basarabia? Nimic? Atunci «pașol na, Turbincă»,  dragi europoizi”. S-ar fi înțeles foarte repede.

 Cine iubește literatura și  pe scriitori știe că personalităților, unicatelor sufletești nu  le ceri să ia culoarea momentului și să îmbrace la comandă  uniforma lui. Dacă asta îl poate consola pe Grigore Vieru, îi  amintim că nici Eugen Barbu n-a fost exclus din Uniunea Scriitorilor  din România de „odiosul regim”, ci de noul regim al culturii.  Pentru că ceea ce s-a petrecut pe 14 mai la cenaclul „Convorbirilor  literare” a fost o excludere, o excludere politică. S-a folosit  chiar cuvântul „fascism”! Bucureștiul literar al lui Pleșu,  Dinescu, Liiceanu, Blandiana și Z. Ornea, Bucureștiul Alianței  Civice practică excluderile. Să fi uitat oare Grigore Vieru că  militând pentru limba română scrisă cu litere latine a fost și  el făcut „fascist”? Deplasat la Chișinău alături de  Blandiana, n-a somat, oare, Dinescu, pe scriitori-gazdă să aleagă:  ori cu el și cu Blandiana, ori cu Păunescu și Ungheanu?! Una din  două. Altfel, Chișinăul și poporenii Basarabiei nu vor mai fi  fericiți prin prezența ilustrelor lor persoane, unicii  reprezentanți ai revoluției și culturii române. Este de presupus  că, speriați de faptul că Dinescu împreună cu Blandiana le vor  închide porțile Europei, amatorii de succese continentale ai  cenaclului „Convorbiri literare” din Chișinău sunt în stare să  renunțe la tot și să distrugă tot: și pe Vieru, și pe Lari, și  pe Matcovski, și pe Dabija, și pe Druță, și chiar și limba  română cu grafia ei latină cu tot. Trecerea lui Mircea Dinescu și  a Anei Blandiana prin Chișinău s-a soldat în cele din urmă cu o  dihonie. Ceea ce n-a reușit „Interfrontul” a reușit „Alianța  Civică”, ceea ce e, în fond, totuna. Uniunea Scriitorilor din  Chișinău, care avea nevoie mai mult ca oricând de unitate și  solidaritate, este astăzi scindată. Precauția de la București de  a stopa orice acțiune a „Frăției scriitorilor români”, tocmai  pentru a nu produce dezbinări primejdioase la Chișinău, s-a  dovedit inutilă. În imposibilitate de a interveni în vreun fel în  aceste evenimente pseudoliterare, de fapt evenimente cu substrat  politic, membrii bucureșteni ai „Frăției scriitorilor români”  sunt obligați să le constate și să le deplângă. Se pare că, în  pofida unor sugestii și avertismente amicale, poeții și scriitorii  basarabeni trebuie să-și poarte singuri crucea pe sub toate furcile  caudine, ca să poată zice că s-au izbit de pragul de sus. Nu orice  experiență poate fi transmisă.

 Grigore Vieru ne informează  că „zeloșii conducători ai Uniunii  intenționează să pună pe banca de acuzație și săptămânalul  «Literatura și arta», publicație care a trezit și a format,  într-un fel, conștiința noastră națională, pentru că, vezi  bine, popularul săptămânal grijește mai mult de necazurile  curente ale neamului, decât de propriile lor producții poetice”.  Ceea ce înseamnă că se lucrează după program și după model.  După câte se pare, revista „Literatura și Arta”, de la  Chișinău, va fi expusă tratamentului demolator la care a fost  supus, mai înainte și permanent, săptămânalul bucureștean de  literatură „Luceafărul”. Similitudinile rămân totuși  bătătoare la ochi și ele pot da de gândit chiar și unui poet cu  capul în nori, cum a ținut să se prezinte întotdeauna fratele  Grigore Vieru. Dacă vrea să știe cum se vor desfășura lucrurile  cu „Literatura și Arta”, poetul Grigore Vieru nu are decât să  se uite în stenograma demolării revistei „Luceafărul” din 1980  (reprodusă în „România Mare”, nr. 51, 1991). În revista  „Luceafărul” retrodizidenții români au lovit cu târnăcopul  dogmei partinice, anticeaușiștii de azi fiind filocomuniștii de  ieri. În săptămânalul „Literatura și Arta” se va lovi cu  barosul dogmei „intrării în Europa”. Și într-un caz și în  celălalt e însă vorba de lichidarea unei necesare linii naționale  în cultură. Stenograma consiliului scriitoricesc bucureștean din  1980 îi va fi foarte utilă și redactorului șef al „Literaturii  și Artei”, Nicolae Dabija, care va descoperi în ea, în roluri de  „turnători”, figuri literare pe care le-a cultivat cu sârg în  propria publicație, fără a ști că de la ele și prin ele (direct  sau indirect) îi va veni desființarea propriei munci. Desigur,  pentru asta trebuie să-și citească atent și propria publicație,  nu numai grozava stenogramă. Fiind între patru pereți,  „ajatolahii” din 1980 și puii de ajatolahi au folosit denunțul  politic lejer, într-o formă nudă, fără a se gândi că cineva va  da, totuși, publicității rușinosul document al duplicității lor  morale și politice. În public (ca la cenaclul „Convorbiri  literare”) se procedează altfel: nu i se va spune brutal lui  Grigore Vieru că este exclus din viața literară pentru patriotism,  ci din motive de… stil! Așa cum, la București, vezi Doamne, pe  inamicii politici ai lui Corneliu Vadim Tudor nu-i supără  gravitatea acuzațiilor proferate de acesta, ci – stilul! Metodele  exersate la București au fost transferate la Chișinău, de multe  ori chiar cu ajutorul celor care acum au (și vor mai avea!) de  suferit de pe urma lor.

 Marea dificultate a  comunicării noastre cu frații români de peste Prut era că ei nu  știau ce-i la București, iar noi nu știam ce e la Chișinău. Nici  acum lucrurile nu stau cu mult mai bine. Din știrile primite ne dăm  seama că experiențele noastre se întrepătrund în toate felurile.  Altfel zis, între noi și frații noștri de dincolo de Prut podul  nu este doar de flori. Să-i dăm cuvântul lui Grigore Vieru: „Am  trecut, deci, prin sârma ghimpată, cărțile confraților mei,  stimabili denigratori. Ce duc domniile voastre dincolo, trecând pe  podul de flori construit și pe oasele lui Dumitru Matcovski,  zdrobite de mașina neagră, la fel pe jertfirea unui Ion Druță,  care, potrivit gustului vostru prea rafinat, nu mai poate fi citit  azi, a unui Vasile Vasilache, al cărui fel de a scrie este, după  voi, un amurg al literaturii, la fel pe suferințele și topirea în  timpul obștesc ale unor Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă?  Ce duceți dincolo de Prut, afară de producția voastră poetică?”.  Iar noi, cei de aici, îi putem întreba pe confrații noștri care  s-au deplasat la Chișinău în chip de tutori literari și politici  același lucru: Ce cărți ați dus dincolo de Prut, domnilor  denigratori? Și cine face jocurile cu aceste cărți? Podul de flori  devine un pod de spini? După cum scrie Grigore Vieru în „Literatura  și Arta”, se pare că dureroasa coroană de spini va mai sta încă  pe capul scriitorilor proscriși, pentru că ei, ca și Isus, n-au  știut deosebi dintre apostoli pe falșii apostoli, printre tovarășii  de drum pe viitorul Iuda. Ceea ce n-au înțeles, poate, confrații  noștri de peste Prut este că opera întreprinsă de ei rămâne  netransmisibilă și ei sunt cei ce trebuie s-o ducă până la  capăt. Bucureștii au fost în ultimii ani, politicește, cu un pas  în urma Chișinăului și continuă să rămână. Dovada cea mai  concludentă este că denunțarea pactului Ribbentrop-Molotov, vitală  pentru România și Basarabia, n-a fost făcută la București ci la  Chișinău și că tot aici – nu la București – monstruosul pact  antiromânesc, care a sacrificat Basarabia, este pus cu toate  argumentele și riscurile la zid. Bucureștii mai sunt încă, se  pare, pentru confrații noștri de dincolo de Prut, o amăgire  politică și o amăgire literară. Mă refer, desigur, la București  ca centru de directivă politică și spirituală și nu la  Bucureștii autentici, Bucureștii demonstrațiilor și simpatiilor  îndurerate pentru Basarabia. Trebuie făcută o desebire între  ele. După cum e de făcut un examen mai atent a tot ceea ce sosește  de la București către Chișinău. Iată de ce n-a venit încă  momentul ca liderii renașterii naționale din Chișinău să predea  ștafeta în alte mâini. După părerea mea, nu trebuie s-o predea  niciodată, pentru că această redeșteptare este opera lor  exclusivă. Evenimentele din 1989 de la București – și mai ales  dezinformarea moștenită și interesată – pot să-i înșele.  Timpul ieșirii lor din scenă, timpul predării ștafetei, n-a venit  însă. Dovada cea mai vie este acest atac, mascat sub pretenții de  europenizare a literaturii, dar care se constituie ca un atac cu  substrat politic. Liderii și reperele redeșteptării naționale la  Chișinău trebuie compromiși, trebuie să dispară. Așa cer anume  interese și comandamente! (Scriitorii de la Chișinău care s-au  simțit nevoiți să respire îndelung aerul anticamerei lui Mircea  Dinescu, la București, știu aceste lucruri probabil foarte bine!)  Și vor dispare, dacă acești lideri literari și politici, de acum  intrați în istoria evenimentelor descătușării de comunism și de  imperialismul rusesc, vor fi concesivi cu misiunea lor, cu ei înșiși,  cu criteriile luptei lor, fraternizând, vrând-nevrând, cu  adversarul îndătinat al nobilelor lor țeluri, acceptându-i  acestuia atât valorile, cât și ideologia.

 Demnitatea, unitatea și independența  Basarabiei nu se recuceresc alături de oricine. Busola fraților  noștri scriitori de peste Prut, o spunem cu părere de rău, este  adesea confuză. Iubitul confrate Grigore Vieru consideră, spre  exemplu, că „munții scrisului” românesc îi reprezintă de-a  valma și Nicolae Labiș și Mircea Dinescu, dar și Constantin Noica  și Geo Bogza, și Eugen Barbu, precum și Nichita Stănescu și Ana  Blandiana, fără să-și pună problema mărimii lor reale și mai  ales a compatibilității lor. A spus-o și în articolul-demisie  „Despre rușine și bună creștere” din „Literatura și Arta”.  Când lupți pentru Basarabia, credem, este greu să-i treci printre  vârfurile literaturii române, al cîror mare și unic criteriu  admiți că este Mihai Eminescu, pe apologeții lui Alexandru Sahia,  el însuși apologet al U.R.S.S. și al „revoluției” din 1924,  de la Tatar Bunar. Această acceptare a scriitorilor staliniști (Geo  Bogza, Eugen Jebeleanu) este cu atât mai nepotrivită pentru un  lider literar și politic al Basarabiei, cu cât acești reporteri,  în proză și versuri, ai comunismului n-au nici statura morală,  nici statura literară care să le îngăduie o prezență  justificată în apropierea soarelui literar al Basarabiei: Mihai  Eminescu.

 Ce legătură au toate  acestea cu ședința exmatriculatorie de la cenaclul „Convorbiri  literare” din Chișinău, ne poate întreba poetul Grigore Vieru?  Are una foarte explicită, pentru că prăsila morală și ideologică  a acestor scriitori români de formulă kominternistă, exprimată  exemplar de Mircea Dinescu și Ana Blandiana – nu uitați, domnule  poet, deplasarea lor mustrătoare la Chișinău! – a stat și stă  la originea exmatriculărilor și scindărilor literare pe care le  trăiți și le veți mai trăi în frumosul și chinuitul  dumneavoastră oraș. Ați fost înșelați, desigur, în buna  dumneavoastră credință, dar are rost să vă mai înșelați în  continuare? E vorba nu de intoleranță, ci de noblețea și  puritatea țelului. Iar puritatea unui țel cere intransigență.

 Un comandament primordial  al vieții moderne îl constituie promptitudinea și calitatea  informării. Absența ei poate să ducă, pentru un militant cultural  și politic, la urmări dintre cele mai nefericite. Prietenul Grigore  Vieru crede în „Revoluția din Decembrie”, în „revoluției în  fața căreia ne închinăm cu toții”, ceea ce îi face cinste.  N-a fost, prietene, nici o revoluție! Au fost jertfe omenești, la  Timișoara, au fost jertfe la București, în 21 decembrie, a fost o  extraordinară ridicare a maselor, tot la București, pe 22  decembrie, au fost factori revoluționari – și mai sunt! – dar  revoluție în adevăratul înțeles al cuvântului n-a fost. Chiar  dacă asta înseamnă destrămarea încă unei iluzii, lirice și  politice, adevărul trebuie spus răspicat. O revoluție reală,  autentică, la București, ar fi tratat, de altfel, într-un cu totul  alt chip, cel puțin teoretic, chestiunea Basarabiei. Chiar dacă  politologii francezi susțin că Ceaușescu a fost lichidat pentru că  a denunțat pactul Ribbentrop-Molotov, în noiembrie 1989, temerile  nu justifică tăcerea oficială bucureșteană în legătură cu  pactul care a înrobit, în 1940, Basarabia. „Revoluția din  Decembrie” de la București, mult stimate poet Vieru, este o foarte  utilă fațadă pentru cei ce vin, de pildă, la Chișinău, pentru  ca în numele ei să vă traseze sarcini culturale sau politice, care  n-au nici în clin nici în mânecă cu interesele vitale ale  Basarabiei și basarabenilor. Iar dacă ședința cenaclului  „Convorbiri literare” n-a fost suficient de edificatoare, va fi,  fără îndoială, ședința privitoare la „Literatura și Arta”,  pe care ne-o anunți. Revista stindard a idealului național  basarabean, foarte citită și în România, urmează să fie băgată  în „boxa acuzaților”. La groapa lui Ion Lăncrănjan, în  martie 1991, Grigore Vieru ne-a vorbit despre „cuiul de aur” al  unității românești, care nu trebuie pierdut. „Dezbinarea  românească, vrajba cu care Dvs. poate v-ați obișnuit – dar noi  avem un ochi mai îndelung spălat de lacrimi, s-ar putea să vedem  mai clar lucrurile – slăbește acel cui de aur care se numește  unitatea românească”. Nu ne-am obișnuit  cu vrajba românească, nu putem accepta nici scindarea de la  Chișinău, care înseamnă decapitarea unei mișcări și tocmai de  aceea credem că recucerirea demnității unei culturi și a unui  popor se poate face, în primul rând, cu luciditate. Dacă  televiziunea română n-a catadixit să participe, în vreun fel, la  funeraliile unui scriitor ca Ion Lăncrănjan, iubit de milioane de  cititori români, dar a exhibat chiar în seara îngropăciunii lui,  într-o lungă emisiune, știrea morții unui interpret de muzică  ușoară (francez, englez, evreu, eschimos?) și puțin pornograf, nu  voi numi această profanare „vrajbă românească”, chiar dacă  pe televiziune scrie: română. Iată destinul cultural, care vi se  oferă de către trimișii somativi ai G.D.S. (față de care Uniunea  Scriitorilor din București este doar o anexă), grup amestecat  într-un scandal internațional datorită manipulării unor fonduri  din S.U.A. de milioane de dolari. Vrajba aceasta, iubite confrate din  Chișinău, nu este atât de metafizică precum pare.

 Mai pe scurt, dragă poete Vieru, vi se  „fură” și vouă revoluția, în acest caz o revoluție  autentică, în care v-ați riscat viața. Și pentru că nu puteți  fi înlăturați cu mijloace fățișe, se folosesc mijloace  „literare”, conform unui instructaj venit de la München și de  la București. Folosiți capitalul unei experiențe acumulate.  „Ochiul mai îndelung spălat de lacrimi” mai are multe de aflat.  Mai înainte de orice, trebuie găsită unitatea dintâi. Pentru că  podul de peste Prut poate fi trecut chiar și atunci când din pod de  flori devine pod de spini.

 Iunie, 1991  

Continue Reading
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Popular