facebook
X
Connect with us

Ion Cristoiu înainte de alegerile din 20 mai 1990: Ion Iliescu vs Piața Universității și visul lui Gorbaciov: confirmarea Puterii comuniste prin intermediul alegerilor libere. România ar fi astfel un caz unic în lume

Published

on

      RTnews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice sumă este binevenită. Doamne, ajută!  

Un model european: Piața Universității  Unda de șoc de la București

 Evenimentul major al perioadei electorale rămîne incontestabil,  manifestația din Piața Universității. Cel mai lung miting din lume  domină spațiul mijloacelor de difuzare în masă din întreaga Europă.  Sfîrșitul lui decembrie 1989 proiectase România în prim-planul atenției  mondiale. Radicalitatea mișcării s-a constituit într-o undă de șoc  extraordinară, care, pornită de la București, a zguduit din temelii  neocomunismul pe cale de a se instala în celelalte capitale estice.

 Citiți și Profesorul Ilie Bădescu: Fenomenul Piața Universității 1989 – 1990 sau căderea unui imperiu ateu 

 A  urmat o perioadă de acalmie dominată de ascensiunea unui comunism bine  ascuns în spatele unor declarații democratice. În procesul revoluționar  din Est, România s-a văzut întrecută de rapiditatea și hotărîrea  forțelor democratice din restul Europei. Pînă și de Albania. Însă grație   mișcării din Piața Universității ne putem din nou mîndri cu locul și  rolul model pentru alte țări de pe continent. Împotriva comunismului la  Praga se face greva foamei. După exemplul Bucureștiului. Studenții  moscoviți au ocupat Piața Universității Lomonosov. După modelul avansat  de universitarii bucureșteni. Și toate acestea, în timp ce pe plan  internațional crește izolarea guvernului român. Ungaria, Cehoslovacia,  Polonia s-au întors definitiv în Europa. Vaclav Havel obține la  Strassbourg un succes mult mai mare decît cel reputat de Mihail  Gorbaciov. Cehoslovacia are deja inițiative strălucite la capitolul  securitate pan-europeană. La noi, Adevărul s-a reîntors la atacurile Scînteii împotriva presei internaționale. Europa Liberă e criticată mai aspru decît pe vremea lui Ceaușescu. Redactorii de la  fosta Casă a Scînteii protestează împotriva a ceea ce ei numesc amestec  în afacerile interne ale României. Primului ministru român abia dacă-i  reușește o vizită în Bulgaria. După atîta sînge vărsat avem și noi cu ce   ne mîndri: au fost reluate tradiționalele legături cu R.P. Bulgaria!

 Studențimea – în avangarda Revoluției

 Manifestația din Piața Universității are însă și o excepțională  valoare internă. Indiferent de rezultatele sale practice, ea a dovedit  întregii țări, aflate într-o continuă siestă după importurile alimentare   masive, că spiritul viu, critic al societății românești nu poate fi  înăbușit. Atitudinea tinerilor adunați aici seară de seară, ca și a  celor din alte orașe occidentale ale României (Timișoara, Constanța), a  arătat că jocurile  n-au fost încă făcute, că există un procentaj de  cetățeni ai României care nu confundă libertatea cu libertatea  Televiziunii de a da desene animate. Semnificativ pentru ce se întîmplă  în întreaga țară e faptul că manifestația din Piața Universității  constituie o nouă afirmare a spiritului studențesc.

 Ca și în perioada lui Ceaușescu  tineretul universitar se remarcă drept partea cea mai radicală a  națiunii. Studenții au fost întotdeauna categoria cea mai neliniștitoare   pentru dictatură. În anii 1945-1947 școlile și universitățile au fost  principalele focare de luptă împotriva guvernului comunist al lui Petru  Groza. Elevii și studenții au reprezentat forța principală în cadrul  mitingului antiguvernamental din 8 noiembrie 1945. Revoluția din Ungaria   și-a găsit ecoul românesc mai ales din rîndurile studențimii. Valul de  represalii care a urmat anului 1956 a vizat cu deosebire mediul  universitar. Începutul înghețului ceaușist poate fi stabilit în  decembrie 1968, cînd studenții bucureșteni au demonstrat împotriva  hotarelor rigide ale perestroikăi românești. În toți cei 25 de ani de  dictatură, studenții au constituit motiv de permanentă îngrijorare din  partea oficialității. Revistele studențești, în frunte cu faimoasa  Opinie ieșeană, s-au situat în avangarda presei românești. Cercurile și  cenaclurile universitare – de la Echinox pînă la Cenaclul de luni – au  fost tot atîtea spații ale disidenței mascate sub forma dezbaterilor  literare. Cele două faze finale ale satirei și umorului studențesc – de  la Timișoara și de la Cluj – au uluit prin sfidarea aruncată dictaturii  comuniste. Ironiile lansate la aceste manifestări au făcut ocolul  întregii țări. La spectacolul de gală de la Timișoara, Biroul  Comitetului județean de partid a părăsit sala în semn de protest față de   atacurile de pe scenă împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Casa de cultură a   studenților din Cluj, unde se desfășura spectacolul studențesc de  satiră și umor, a fost înconjurată de cordoane de milițieni pentru a  împiedica accesul clujenilor incitați de veștile răspîndite în oraș  despre îndrăzneala celor afirmate de grupurile și brigăzile studențești.

 Critici necruțători ai domnului Ion Iliescu

 Studenții, nucleu al Revoluției din decembrie, au fost chiar de la  început împotriva regimului Iliescu. Revistele studențești au supus unei   critici necruțătoare pe actualii lideri ai României. Pe măsura trecerii   timpului prăpastia dintre guvern și studenți s-a adîncit tot mai mult.  Noaptea în care dl. Petre Roman s-a aflat alături de studenții săi pe  baricada de la Inter e acum o melancolică amintire. Devenit  prim-ministru, fostul profesor s-a rupt definitiv de spriritul  studenților săi. Manifestația din Piața Universității reprezintă astfel  punctul culminant al despărțirii iremediabile dintre Putere și tinerimea   studioasă, întruchipează partea cea mai avansată a Revoluției române.  Mitingul de la București marchează ruptura categorică dintre actuala  conducere și idealurile mișcării din decembrie. Nu astfel se explică  solidaritatea cu manifestanții a imensei majorități a intelectualității  noastre. De la Cuvîntul pînă la Contrapunct,   toate publicațiile tinerei generații și-au manifestat adeziunea la  obiectivele mișcării de la Universitate. E semnificativ faptul că toate  publicațiile particulare, adică exact acelea care nu depind în nici un  fel de guvern, s-au manifestat și se manifestă critic față de regimul  d-lui Iliescu. La cinci luni de la Revoluție societatea românească  trăiește din nou ruptura tragică dintre Putere și intelectualitatea  tînără. Lui Nicolae Ceaușescu i-au trebuit trei ani pentru a intra în  conflict cu studențimea. D-lui Ion Iliescu i-au fost suficiente doar  cîteva săptămîni.

 Atitudinea Puterii față de situația creată în țară se caracterizează  printr-o inexplicabilă orbire politică. Refugiați în spatele unor  etichete simpliste („mînuiți”, „plătiți), actualii lideri au refuzat  orice dialog cu manifestanții. Singura lor preocupare a fost doar aceea  de a găsi mijloacele de compromitere a acestei acțiuni. Printre  trăsăturile de bază ale talentului politic se numără și capacitatea de a   sesiza pînă și cea mai mică mutație din realitate. Această dovadă de  luciditate dă omului politic adevărat capacitatea de a se adapta în  fiecare moment la extraordinara dinamică a vieții. Ceaușescu s-a  prăbușit și pentru că în ultimii ani își pierduse total talentul – de la   începutul regimului său – de a se plia la cele mai subtile nuanțe ale  realității. Încăpățînarea lui de a refuza reformele cerute de dinamica  social-politică l-a dus la pieire. Manifestanții din Piața Universității   exprimă o anume stare de spirit a unei părți a societății românești.  Acțiunea de protest este vîrful unui iceberg. În spatele ei se află  diferite categorii profesionale neliniștite de unele tendințe ale  actualei conduceri. A face politică de-a adevăratelea înseamnă a lua în  serios ceea ce se întîmplă în București și în alte orașe ale țării.  Înseamnă a cerceta cauzele acestei mișcări și a proceda la o adaptare a  politicii. Puterea refuză acest gest de logică elementară. Îmbătat de  atmosfera mitingurilor electorale, dezinformat de un aparat vizibil  interesat, ca și în cazul lui Nicolae Ceaușescu, de ascunderea  contradicțiilor reale, luînd în serios simplismele unor gazetari  mediocri din presa subordonată Frontului, gazetari care – lucru ciudat! –   n-au nici măcar curajul de a-l apăra sub semnătură proprie, preferînd  să se pitească în spatele unor pseudonime și al unor „scrisori venite  din partea oamenilor muncii”, domnul Ion Iliescu nu vede în această  manifestație decît o simplă manevră a adversarilor săi electorali.

 D-nul Ion Iliescu ar putea să cîștige alegerile de la 20 mai.  Manifestația din Piața Universității, Proclamația de la Timișoara,  articolele din unele publicații, atitudinea presei internaționale nu vor   putea împiedica votul masiv în favoarea domnului Iliescu și, poate, a  Frontului Salvării Naționale. Din nefericire însă acest vot nu va  înlătura și contradicțiile profunde care stau la baza mișcării din Piața   Universității. Rămase nerezolvate, aceste contradicții se vor adînci și   vor sfîrși într-o criză națională.

 Credința că idealurile revoluționare au fost trădate

 Așa cum arătam mai sus, acțiunea studenților bucureșteni este,  printre altele, expresia credinței universitarilor și a unei părți a  societății românești că idealurile Revoluției au fost trădate de regimul   domnului Ion Iliescu. Mișcarea din decembrie a avut și un nivel de  suprafață, constînd în exigența înlăturării unei dictaturi împinse pînă  la ultimele sale consecințe. Mulți cetățeni au ieșit în stradă  exasperați doar de aberațiile atinse de regimul Ceaușescu: absența celor   mai elementare condiții de viață, cultul personalității, stagnarea  politică și economică. La acest nivel, demonstranții au avut sprijinul  întregului aparat de partid și de stat. Nomenclatura, armata,  securitatea erau neliniștite de formele paranoice la care ajunsese  familia Ceaușescu. Să nu uităm astfel că Nicolae Ceaușescu a fost,  poate, singurul dictator din lumea contemporană care a luat privilegiile   castei de care depindea însăși rămînerea sa la putere. În credința lui  oarbă că poporul îl iubește, el uitase că într-un regim comunist puterea   depinde nu atît de masele muncitoare, cît mai ales de sprijinul  nomenclaturii și al aparatului de represiune. Revoluția din decembrie a  avut însă și un alt nivel, mult mai profund. Purtătorii lui au fost  tinerii, cu deosebire elevii și studenții. Dacă primul nivel a fost  susținut de generația matură, cel de-al doilea a aparținut generației  tinere. E vorba de o generație școlită cu adevărat și nu pe puncte, o  generație care poate spune cu mîndrie, potrivit unui tînăr poet, „Noi nu   am fost la Bumbești-Livezeni”. Relativa bunăstare a părinților a  ferit-o de obsesia rației alimentare. Gerontocrația regimului Ceaușescu a   ținut-o departe de corupția specifică Puterii. În interiorul acestei  oaze ea s-a putut forma sub semnul unui radicalism moral ieșit din  comun.

 Ea a putut sesiza și judeca cu necruțare întreaga decadență politică  și morală a perioadei Ceaușescu: jocul dublu al părinților care criticau   acasă ceea ce lăudau la serviciu, promovarea mediocrității patentate,  stupiditatea presei oficiale, formele aberante ale cultului  personalității. Această generație a ieșit în stradă nu pentru a avea mai   multă mîncare și mai multă căldură. Nici pentru ca Televiziunea să-și  îmbunătățească programele. Ea a pornit în Revoluție de la stadiul atins  nu de România, ci de celelalte țări est-europene. Altfel spus, ea a avut   drept obiectiv nu numai răsturnarea lui Ceaușescu, ci și răsturnarea  sistemului comunist. E generația care a strigat în Piața Palatului, în  după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, Jos comunismul! E generația care l-a obligat pe Ion Iliescu să renunțe în cuvîntarea sa de la balconul fostului CC la „dragi tovarăși”!   Sub presiunea ei, Consiliul Frontului a acceptat, contrar voinței  perestroikiste a liderilor lui, sistemul pluralist din România. Această  generație, reprezentată de cei din Piață, se constituie într-o a treia  forță pe eșicherul politic al țării. După Revoluția din decembrie ea a  fost cuprinsă de o tot mai mare deziluzie. Noii lideri ai României s-au  dovedit mult mai puțin radicali decît se așteptau tinerii grupați în  interiorul baricadei de la Inter, din noaptea de 21 spre 22 decembrie  1989. Reformele dorite s-au limitat la niște măsuri de tip perestroika.  Întreaga structură birocratică a țării a rămas intactă. Pe locurile  lăsate libere de nomenclatura ultimilor ani de ceaușism au urcat membrii   de rangul al doilea sau al treilea ai fostului aparat. Mulți dintre ei  fuseseră ținuți deoparte de Ceaușescu nu pentru că erau îndrăzneți, ci  pentru că erau mediocri. Dl Iliescu și-a amintit brusc de colaboratorii  săi din anii 1968-1971. Spre stupoarea tinerei generații, la conducerea  țării au fost chemate personalități ca dl Silviu Brucan, responsabil de  instaurarea comunismului în România. Elevii și studenții au ieșit în  stradă exasperați de minciuna regimului Ceaușescu. Ei au sperat că noua  societate va fi una a adevărului. Regimul Iliescu a perpetuat însă  practica ascunderii adevărului. Într-o societate care se pretinde  profund democratică, tinerii s-au trezit în fața unei televiziuni care  manipulează cu nerușinare informațiile. Realitatea e ascunsă sau  trunchiată. Manifestanții din piață au cerut ca dialogul să fie  televizat în direct. Acest lucru le-a fost refuzat. Are ceva de ascuns  întregii țări conducerea actuală?

 Nevoia de explicații

 Firește multe dintre gesturile Puterii își pot găsi explicații în  înțelepciunea politică. E limpede astfel că în condițiile unei Revoluții   în care structura n-a fost spulberată prin ghilotină, transformările  sînt mai mult încete. Perioada de tranziție presupune în mod necesar și  colaborarea cu reprezentanți ai vechiului regim. Chestiunea teroriștilor   ar putea ascunde serioase rațiuni de stat. Puterea ar putea da, așadar,   unele explicații tinerilor din Piață. Ea însă nu catadicsește să  realizeze un dialog. Acest fapt dovedește o dată în plus că  demonstranții din Piața Universității au motive să se neliniștească de  posibilitatea ca în mai să se îndeplinească visul lui Gorbaciov:  confirmarea Puterii comuniste prin intermediul alegerilor libere.  România ar fi astfel un caz unic în lume.

 Ion Cristoiu

 (ZIG-ZAG Magazin, 17-23 mai 1990)

 Citiți și Zig-Zag,   dupa 20 de ani. Un editorial antologic de Ion Cristoiu: De ce refuză dl   Ion Iliescu dialogul cu minoritatea din Piața Universității

Popular

Copyright © 2021 Romania Today News