facebook
X
Connect with us

Părintele Dumitru Merticariu de la Biserica Banu din Iași a fost condus sâmbătă pe ultimul drum. Gânduri în memoria acestuia, transmise de Patriarhul Daniel, Mitropolitul Teofan al Moldovei și Arhimandritul Mihail Daniliuc

Published

on

    Părintele Dumitru Merticariu a fost înmormântat sâmbătă, 10 aprilie, în curtea Bisericii „Duminica Tuturor Sfinților”-Banu din Iași, al cărei ctitor-restarurator și slujitor timp de 3 decenii a fost. După Sfânta Liturghie Arhierească, slujba înmormântării a fost oficiată de PS Varlaam Ploieșteanul, episcop‑vicar patriarhal și frate al răposatului, alături de Mitropolitul Moldovei, Episcopul de Bălți și Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

  ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a săvârșit sâmbătă, 10 aprilie, la Biserica Banu din Iași, alături de PS Antonie, Episcop de Bălți, de PS Timotei Prahoveanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, și de un sobor de preoți și diaconi, slujba de înmormântare a părintelui Dumitru Merticariu, trecut la Cele Veșnice în dimineața zilei de 7 aprilie 2021. Slujba de înhumare a fost precedată de Sfânta Liturghie arhierească, săvârșită la orele dimineții de PS Timotei Prahoveanul, informează Ziarul Lumina.   Sute de ieșeni și zeci de slujitori ai sfintelor altare – mulți membri ai Administrației Patriarhale și Mitropolitane, au ales să‑și ia rămas-bun de la cel care slujit ca preot paroh aproape trei decenii la Biserica Banu, atestată ca „prima și unica biserică în care s‑a slujit de la început (1705) exclusiv în limba română, spre deosebire de celelalte lăcașuri de cult unde se slujea în greacă ori slavonă”. Părintele Dumitru Merticariu ar fi împlinit la 6 octombrie vârsta de 70 de ani.

  Înainte de înhumare, au avut loc cuvântările și prezentarea mesajelor de condoleanțe, după care sicriul cu trupul neînsuflețit al părintelui Dumitru Merticariu a fost dus pe brațe de preoți făcând înconjurul bisericii și înhumat apoi în dreapta lăcașului de cult. 

  Mesajul PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, intitulat „Părintele iconom stavrofor Dumitru Merticariu (1951‑2021). Un preot misionar, harnic și jertfelnic”, a fost citit de PS Timotei Prahoveanul: 

  „Am primit cu profundă durere sufletească vestea trecerii din această viață, în zorii zilei de 7 aprilie 2021, a Părintelui Dumitru Merticariu, fost preot paroh al bisericii Banu din Iași.

  În toată viața și activitatea sa, Părintele Dumitru Merticariu a ilustrat cu multă pasiune și autenticitate chipul preotului misionar în mijlocul cetății.

  Înzestrat de Dumnezeu cu daruri deosebite, a adăugat la acestea strădaniile sale personale, fiind un mare iubitor al slujirii Sfântului Altar, al muzicii bisericești, al artei, culturii și al oamenilor.

  Dăruirea și spiritul său misionar, conștiința puternică în ceea ce privește responsabilitatea pastorală, precum și zelul misionar în propovăduirea și păstrarea dreptei credințe, a spiritualității și identității ortodoxe românești, pot fi un exemplu de înțelegere a slujirii aproapelui și a Bisericii lui Hristos.

  S-a născut la 6 octombrie 1951 în localitatea Știubieni, județul Botoșani, din părinții Constantin și Maria. Între anii 1966-1971 a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, acolo unde îl va atrage și pe fratele său mai tânăr, actualul Episcop vicar patriarhal, Preasfințitul Părinte  Varlaam Ploieșteanul.

  Între anii 1971-1975 a urmat cursurile Institutul Teologic Universitar din București. În anul 1976 s-a căsătorit cu doamna Cornelia, având împreună două fete, Elena și Cristina. A fost hirotonit preot în anul 1976 de vrednicul de pomenire Arhiepiscop Adrian Hrițcu, pe atunci Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.

  În perioada 1979-1992 a slujit la parohia Erbiceni, de lângă Iași, unde a dat dovadă de mult devotament și spirit gospodăresc, reușind să rectitorească biserica și casa parohială.

  În anul 1992, a ocupat, prin concurs, postul de preot paroh la biserica Duminica Tuturor Sfinților – Banu, unul dintre cele mai frumoase și mai importante obiective religioase din centrul Iașului, aflat, însă, într-o stare avansată de degradare.

  Cu eforturi foarte mari, cu neobosită muncă și jertfelnicie, părintele Dumitru Merticariu s-a dedicat „cu timp și fără timp” lucrărilor de consolidare, restaurare și dotare a bisericii Banu, luptând, în același timp, și pentru confirmarea drepturilor legale asupra proprietăților acestui așezământ istoric.

  Sfântul lăcaș a fost consolidat și restaurat atât la exterior cât și la interior, dobândind frumusețea de altădată, însă jertfelnicia și osteneala părintelui Dumitru i-au șubrezit sănătatea.

  Prețuind în chip deosebit întreaga lucrare a părintelui Dumitru Merticariu, în ziua de 2 iulie 2017, cu prilejul resfințirii picturii interioare a bisericii Banu, i-am conferit părintelui ordinul Crucea Patriarhală pentru clerici, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române.

  Ultima parte a vieții sale pământești a fost încercată de o boală grea, pe care însă a îndurat-o cu răbdare, smerenie și multă rugăciune.

  În această zi îndoliată, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să așeze sufletul slujitorului Său preotul Dumitru în corturile drepților și în ceata sfinților slujitori și să-i dăruiască odihnă în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi.

  Veșnica lui pomenire din neam în neam!”, a transmis PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, exprimând totodată „părintești condoleanțe și binecuvântări pentru toți cei îndoliați”. Sursa: Basilica.ro   „Povara a două dureri” în viața părintelui Dumitru Merticariu

  În continuare, a urmat cuvântul ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, intitulat „Părintele Dumitru Merticariu, un misionar în slujba Bisericii și a Neamului”. 

  „Avea o capacitate uimitoare de a‑și apropia oamenii, de orice condiție ar fi fost ei. Credincioși, oameni obișnuiți, intelectuali sau reprezentanți de instituții – cu fiecare dintre ei găsea ușor o cale de comunicare. Parohia, fiind situată nu departe de Copoul universitar, multe cadre didactice, mulți studenți găseau ușor drumul spre Biserica Banu. Fiecare simțea că are un loc al său în inima largă a părintelui Dumitru. Mulți tineri pot da mărturie despre suportul moral sau material pe care l‑au primit ca de la un tată ori de câte ori au avut nevoie, cu discreție și delicatețe. (…)

  Privind de‑a lungul vieții sale, am putea spune că părintele Dumitru a dus mai ales povara a două dureri. A suferit mult văzând cum, ani de‑a rândul, biserica ce poartă hramul «Duminica Tuturor Sfinților» se arăta tuturor ca o rană deschisă, măcinată de timp, zdrobită de vremuri neprielnice. Precum psalmistul David, părintele așeza în fierbinte rugăciune dorința de a vedea casa Domnului restaurată: «Nu voi da somn ochilor mei și genelor mele dormitare și odihnă tâmplelor mele până ce nu voi afla loc Domnului» (Psalmi 131, 4‑5), restaurându‑I casa. S‑a zbătut, s‑a frământat, a strigat la Dumnezeu. Într‑un final, s‑a împlinit și în cazul său cuvântul consemnat în Cartea Înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: «Până la o vreme va suferi cel îndelung‑răbdător, după aceea îi va răsări veselie» (1, 22). Părintele Dumitru a fost stăruitor, îndelung‑răbdător și mereu încrezător, iar Dumnezeu i‑a răsplătit această luptă cu bucuria restaurării. Dintr‑o biserică dintre cele mai degradate, Banu a devenit biserica cea frumoasă din inima orașului, o zidire aleasă, odihnitoare de suflete și priviri. Părintele Dumitru este unul dintre primii preoți, dacă nu chiar primul, din capitala istorică a Moldovei care au reușit obținerea de fonduri europene pentru restaurarea unei biserici. Dacă această primă durere a sa a primit mângâiere în timpul vieții, părintele Dumitru merge la cele veșnice fără a‑i fi alinată cea de-a doua durere: Basarabia înstrăinată de trupul Țării. Ca orice moldovean adevărat, precum tot românul autentic, dânsul a trăit la intensitate adâncă sfâșierea teritorială, ca și cum ar fi fost contemporan cu lovitura dată de sabia ce a tăiat, în istorie, acest organism viu al Moldovei în două. Mergea foarte des în Basarabia, ca să‑i mângâie pe frații de acolo, iar românii basarabeni ce veneau la Iași considerau Biserica Banu ca pe propria casă”, a transmis ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Sursa: Ziarul Lumina.  Un mesaj în memoria părintelui Merticariu a transmis și ucenicul acestuia, Arhimandritul Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia-Neamț:

  „În zorii zilei de 7 Aprilie, Părintele Dumitru Merticariu a intrat în Ziua cea neînserată a Domnului!”

  Cu acest mesaj, Preasfințitul Varlaam Ploieșteanul, fratele părintelui Dumitru, m-a anunțat în dimineața aceleiași cernite zile că Dumnezeu l-a chemat la Sine pe unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați clerici din urbea așezată pe șapte coline, preotul Dumitru Merticariu de la biserica Banu din Iași. Trista veste m-a făcut să scot din sipetul amintirilor neuitatele împrejurări prin care l-am cunoscut pe acest vrednic slujitor al Bisericii în satul copilăriei mele. Se întâmpla în urmă cu vreo 35 de ani când, deși făceam parte din parohia Bârlești, urcam des „dâmbul hanului” ca să ajung la biserica din centrul comunei Erbiceni, acolo unde slujea părintele Merticariu, încă din 1978, venit de la parohia Petricani, ținutul Săveni, județul Botoșani. Nu voi uita niciodată prima slujbă la care am participat, prin 1985, pentru că acolo s-a născut, cred, gândul de a mă face preot. În acel binecuvântat loc, totul căpăta dimensiunile sacrului. Era după sărbătoarea Sfintelor Paști, când părintele Dumitru, îmbrăcat în veșminte strălucitoare, cu o voce care te pătrundea până-n cele mai dosite cotloane ale sufletului, citea Sfânta Evanghelie. Parcă aducea înaintea ochilor mei taina și frumusețea de dincolo. Lumânările scânteiau și aruncau către mine dulci raze de lumină. Cu zvon de alai ceresc, zurgălăii cădelniței mă făceau atent să ridic capul ca să mă mângâie Domnul pe frunte. Și toate acestea se întâmplau prin vocea și prin slujirea atentă ale părintelui Mitică, așa cum îi spuneau apropiații. Până și înfățișarea sa era deosebită: părul mare, pieptănat pe spate și o barbă impozantă îl arăta ca fiind coborât din vechi letopisețe. Era perioada în care preoții nu aveau voie să poarte barbă. Doar acest aspect i-a adus multe șicane din partea mai marilor vremii. Mai văzusem și mai auzisem până atunci preoți, dar nimeni nu mi-a produs o asemenea emoție. Cuvântul de învățătură a fost rostit atât de mișcător încât acum, parafrazând cuvântul Evangheliei, zic: „ardea în mine inima când ne vorbea”. Atras ca de o mângâietoare bucurie a sufletului, am început să merg mai des la părintele Dumitru. Prin clasa a VII-a, cred, i-am mărturisit gândul de a urma cursurile Seminarului, lucru destul de greu în acea vreme. Mi-a vorbit atunci de sublimitatea preoției, de jertfelnica, dar frumoasa misiune la care mă angajez prin decizia mea. Mi-a propus să mă apropii de strană ca să învăț a cânta și citi „bisericește”. Prin 1988-1989, pe când părintele lucra de câțiva ani la restaurarea locașului de închinare a satului Erbiceni, pe care-l preluase într-o stare avansată de degradare, eu începusem să urc drumul către biserică tot mai des căci, după istovitoarele ore de muncă la biserică, păstorul duhovnicesc își făcea timp să mă povățuiască, să cânte cu mine, să-mi explice lecțiile pe care trebuia să le știu pentru admiterea la Seminar. În acele clipe s-a dăltuit în inima mea de copil chipul sacerdotului total, jertfelnic, dedicat plenar menirii sale. Da, părintele Dumitru s-a născut să fie preot, adică învățător, povățuitor și slujitor întruchipând, alături de frumoasa sa familie, care-l sprijinea deplin în misiunea grea la care se angajase, aluatul care dospește toată frământătura.

  Casa parohială fiind în vecinătatea bisericii, îl așteptam să se întoarcă de pe șantier ca să începem pregătirea: în timp ce scriam tema dată spre învățare sau timid executam partitura muzicală indicată, observam pe chipul lui adunate mulțime de gânduri, tristeți, dar și nerisipite nădejdi de izbândă, după cuvintele Domnului: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Nu era ușor să restaurezi o biserică în plin regim comunist. Numai un temerar ca el se putea apuca de o asemenea lucrare, aceasta însemnând, de fapt, rectitorirea bisericii satului. L-am văzut pe parohul erbicenenilor pe schelă cu zidarii, alături de pălmașii la roabă sau lopată. Știa să-și țină păstoriții aproape, având pentru toți un gând bun, un sfat potrivit, chiar o snoavă, când împrejurarea o îngăduia. Se arăta cald și duios, dar ferm și cutezant când circumstanțele o cereau.

  Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit în mijlocul mulțimii sătenilor adunați la Primărie. Acolo l-am auzit cântând printre lacrimi „Deșteaptă-te române”, compoziție ce avea să devină imnul țării. După ce am plecat la mănăstire, în 1994, biserica din Erbiceni a fost sfințită, iar părintele Dumitru a primit o nouă slujire: rectitorirea unei alte biserici, care se pare că-l aștepta ca să-și recapete strălucirea cea dintru început: Biserica Banu din Iași. Odată închinoviat la Vovidenia, revederea cu părintele Merticariu a fost mai rară, dar întotdeauna aducătoare de duhovnicești bucurii. N-am uitat niciodată a-i mulțumi pentru că mi-a fascinat anii copilăriei, arătându-mi prin puterea exemplului său că slujirea preoțească înseamnă jertfă, bucurie, lacrimi, iubire, dăruire, multe răstigniri, dar și râvnite învieri.

  Este greu să zugrăvești în câteva rânduri viața, activitatea și personalitatea uriașă ale părintelui Merticariu. Totuși voi încerca o succintă cuprindere. Părintele Dumitru era un slujitor al Sfântului Altar cu un simț liturgic aparte. I-am surprins adeseori lacrimile, ca niște bobițe de rouă prelinse din lumina ochilor pătrunzători către barba impunătoare, făurind în juru-i o atmosferă propice evlaviei și rugăciunii. Dragostea față de casa lui Dumnezeu pe pământ l-a transformat într-un permanent restaurator al zidirilor celor sfințite. La Petricanii Botoșanilor, unde a păstorit doar câțiva ani, la Erbiceni, apoi la Biserica Banu din Iași, părintele Dumitru a înțeles că orice locaș de închinăciune, fiind „o casă a Domnului și o poartă a cerului”, trebuie îngrijit ca pe cel mai sfânt și sfințitor loc de pe pământ. Îndelungile strădanii de înnoitor și ziditor i-au brumat părul și barba, șubrezindu-i foarte mult și puterile fizice, dăruite ca pe o jertfă Domnului.

  Cel ce a pășit deja pe calea Veșniciei s-a arătat și un mare iubitor de cultură. În viața și activitatea părintelui Merticariu, credința și cultura s-au îngemănat, relevând în persoana sa ceea ce s-a întâmplat în însăși ființa neamului românesc: construcția profilului spiritual al poporului nostru, bazat pe credință, limbă, istorie, valori care sporesc orizontul cunoașterii, favorizează comuniunea sufletească, dau continuitate neamului peste veacuri. Sacerdotul născut în Știubienii Botoșanilor, ținut înmiresmat de spiritualitate și cultură românească, a subliniat adesea că sensul și fondul culturii noastre naționale se află în bun acord cu Evanghelia, cu valorile religioase și morale, revelate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Muzeul inițiat și inaugurat la demisolul Bisericii Banu constituie o mărturie de neclintit în acest sens. Acolo s-a strâns munca de o viață a iubitorului de cultură mutat acum la cereștile locașuri.

  Din binecuvântata simbioză între cult și cultură s-a conturat o altă trăsătură definitorie a personalității sale: patriotismul. Folosea orice prilej ca să-și învețe păstoriții că patriotism înseamnă nu doar declarații, ci dragoste pentru neamul din care am răsărit față de valorile și tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuți odată cu Ortodoxia, în care au simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minții. Cine l-a cunoscut pe părintele Dumitru Merticariu a observat cât de adânc iubea pământurile înstrăinate ale Basarabiei și Bucovinei, cât de mult cinstea jertfa înaintașilor noștri pentru propășirea românismului, pomenindu-i întotdeauna la dumnezeiasca Liturghie: „pe ostașii români și pe toți eroii neamului nostru românesc, jertfiți în toate timpurile și pe toate câmpurile de luptă la noi și prin țări străine pentru apărarea patriei, întregirea neamului și slava sfintei noastre credințe, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Și prin aceasta părintele s-a arătat a fi o făclie de Înviere, care s-a topit arzând cu dragoste pentru păstoriții săi, pentru Biserică și neam, pentru idealul sfânt al unității tuturor românilor, pentru cultură și artă, pentru muzică și poezie, pentru tot ce-i sfânt și frumos, plăcut lui Dumnezeu. „Cu vrednicie a umblat, după chemarea cu care a fost chemat” (Efeseni 4, 1), făcându-se „pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul și credința” (I Timotei 4, 12).

  Părintele Dumitru Merticariu, liturghisitorul cel neîntrecut, rafinatul psalmodiator, ctitorul și restauratorul de biserici, omul de cultură și mare patriot a părăsit lumea pământeană cu simțământul datoriei împlinite. Acum se înfățișează înaintea Cerescului Tată ca să-I ducă mărturia iubirii neamului românesc, dar și păsurile și neîmplinirile acestuia și, peste toate, să-I rostească, odată cu Pavel, Apostolul: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, și nu numai mie, ci și tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 5-8)”, a scris Arhimandritul Mihail Daniliuc, pentru portalul Doxologia

Advertisement

recente

Advertisement

Facebook

Advertisement

Popular

Copyright © 2021 Romania Today News