facebook
X
Connect with us

Scriitorul Ion Cristoiu, în apărarea scriitorului Octavian Goga, atacat pe un soclu de la Iași de pigmeii istoriei. Cristoiu demonstrează cu USR-iștii sunt mai comuniști decât PCR-iștii

Published

on

    Pe fondul scandalului antisemitismului inventat al românilor, care a culminat cu o nouă contestare publică a scriitorului Octavian Goga, încă numit de românii din Ardeal „poetul pătimirii noastre”, scriitorul Ion Cristoiu arată că inclusiv comuniștii, în ciuda doctrinei lor și a puterii discreționare, nu au reușit să îl scoată pe Goga din pantheonul literaturii române. Într-un articol de pe Cristoiu Blog, el readuce în actualitate modul în care comunistul Mihai Beniuc reușește să-l reabiliteze pe fascistul „Octavian Goga” la 10 ani de la instaurarea comunismului în România.   

 Dezvăluirile lui Cristoiu vin în contextul în care, după ce primarul Iașilor, Mihai Chirica (PNL), a dezvelit pe 1 aprilie 2021 primul bust ieșean al poetului Octavian Goga, la 140 de ani de la nașterea lui, Institutul „Elie Wiesel” a sărit să critice această decizie, catalogând cariera politică a lui Goga din perioada interbelică drept „profascistă, în care antisemitismul s-a aflat la loc de cinste”. Mai mult, deputatul Alexandru Muraru, reprezentantul Guvernului pentru combaterea antisemitismului și a xenofobiei a cerut Primăriei Municipiului Iași să rezolve „problema” Goga fie prin îndepărtarea bustului, fie prin menționarea în mod „vizibil și foarte amănunțit” a activității „antisemită și persecutorie a lui Goga în calitate de premier” interbelic. La rândul ei, deputata Cosette Chichirău (USR) i-a atras atenția primarului de Iași că „are obligația de a fi mult mai atent cu astfel de gesturi” și că trebuie „să prevină astfel o nouă ascensiune a antisemitismului, a xenofobiei și a extremismului” în România. Iar asta pentru că „Octavian Goga a fost un poet deosebit, dar poartă responsabilitatea unor decizii antisemite pe care le-a luat ca premier. Opera lui Octavian Goga nu poate fi separată de deciziile politice ale acestuia”, consideră politiciana neo-bolșevică Chichirău.  

 Argumentele prezentate de scriitorul Ion Cristoiu ne arată cu USR-iștii sunt mai comuniști decât PCR-iștii.

  

  

 Iată ce răspunde scriitorul Ion Cristoiu în acest scandal artificial creat, orintr-o comparație între raportarea pe care au avut-o comuniștii din anii 1950 față de opera lui Octavian Goga și raportarea pe care o au neo-marxiștii din anii 20 ai secolului XXI:

  „Dintre marii scriitori ai trecutului, Octavian Goga era ultimul care ar fi putut beneficia de reabilitare în anii comunismului de tip Gheorghiu-Dej.

  Toate notele personalității lui Octavian Goga se găseau în conflict cu exigențele politicii comuniste oficiale dintre 1948 -1966.

  Un timp, opera unor mari creatori a fost pusă la index pe motiv că omul fusese un dușman al clasei muncitoare.

 Militanții pentru o mai mare flexibilitate în politica față de trecut au contracarat argumentînd fie prin ceea ce ei numeau rătăcirile omului, fie prin teza necesarei deosebiri între om și operă.

  Omul a fost un dușman al clasei muncitoare – începeau ei să argumenteze.

 Da, dar opera a servit intereselor clasei muncitoare.

 Astfel de șiretlicuri – pentru că șiretlicuri erau – funcționau cînd era vorba de scriitori a căror prestație politică anterioară comunismului nu atinsese notorietatea.

 De această realitate a beneficiat Ov. S. Crahmolniceanu, pentru a-l reabilita pe Liviu Rebreanu.

  În cazul lui Octavian Goga, șiretlicul n-avea eficiență. Poetul Oltului fusese un celebru politician naționalist, ministru de Interne, ba chiar prim-ministru, și nu unul oarecare, ci primul-ministru al Guvernului de Extremă Dreapta din decembrie 1937.

  Nici opera lui Octavian Goga nu dădea o mînă de ajutor celor care ar fi vrut s-o introducă în circuitul editorial și publicistic. Și nu e vorba, ca în cazul lui Mihai Eminescu, de opera publicistică (de Dreapta, cu accente antisemite), ci chiar de opera literară, eminamente naționalistă.

  Pînă în 1965, cel puțin, nimic mai străin, ba chiar mai dușmănos, regimului comunist decît naționalismul românesc autentic.

 Mai întîi, pentru că naționalismul contravenea flagrant intereselor cotropitorului rus.

 Apoi, pentru că doctrina marxist-leninistă era prin definiție internaționalistă.

  Proletarii din toate țările erau chemați să se unească împotriva claselor exploatatoare, indiferent de graniță și etnie.

 Poezia lui Goga e însă una a naționalismului românesc prin excelență.

 Cum să reintroduci în circuitul publicistic și literar o poezie în care se vorbea de jalea românilor sub stăpînirea maghiară, cînd maghiarii ne erau tovarăși de Lagăr?

 Și cu toate acestea, Octavian Goga face parte dintre personalitățile trecutului reabilitate încă din 1957, înaintea lui George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu.

  Cum a rămas Octavian Goga fără cap

 În 1957, la Editura pentru literatură și artă, cea mai importantă editură a momentului, apare într-un tiraj de 1100 de exemplare volumul Versuri de Octavian Goga.

 Momentul – stupefiant pentru cine știe cît de cît conjuncturile – e rezultatul strădaniilor depuse de Mihai Beniuc, cel care și semnează, de altfel, Prefața.

  Mihai Beniuc nu e însă un oarecare în administrația comunistă de la vremea respectivă. Secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR mai întîi, prim-secretar mai apoi, el e de facto, președintele Uniunii, titularul – Mihail Sadoveanu – fiind un președinte de fațadă.

  În conducerea Uniunii Scriitorilor, Mihai Beniuc primește de la Partid rolul crucial de ostaș al Partidului, de reprezentant al intereselor regimului în organizația de breaslă a scriitorilor.

 Puterea uriașă a lui Mihai Beniuc, întărită și de sovietismul lui necondiționat, explică într-un fel minunea pe care o reprezintă și azi reabilitarea în 1957 a unui scriitor văzut de întreaga lume literară ca întruchiparea artistului naționalist român.

  În volumul de memorii „Sub patru dictaturi. 1940 -1975”, apărut la editura Ion Cristoiu în 1999, Mihai Beniuc istorisește pe larg războiul dus de el pentru reintroducerea lui Octavian Goga în circuitul editorial și publicistic.

  Potrivit mărturiilor sale, Mihai Beniuc se angajase în sinea lui să-l repună în drepturi pe Octavian Goga încă înainte de a pleca la Moscova în calitate de consilier al Ambasadei noastre în URSS.

 Era – își amintește poetul – „ori pe la sfîrșitul lui ’44, ori la începutul lui ’45”.

 Trecînd într-o dimineață prin Cișmigiu, mai precis prin rotonda cu busturi a văzut că „de pe soclul pe care scria Octavian Goga fusese doborît capul”.

  Mihai Beniuc a murit în 1988.

 Și-a scris Memoriile în 1975.

 N-a mai avut astfel cum să vadă fenomenul de după 22 decembrie 1989, pe care l-am numit:

 Nebunia de a dărîma statuile.

 I-au căzut victimă acestei isterii nu numai Lenin, dar și Gherea.

  Drept urmare, în memoriile sale, deși gestul îl revoltă, el pune schilodirea bustului lui Octavian Goga pe seama entuziasmului revoluționar:

  „Am amintit că m-a jignit profund la sfîrșitul lui 1944 sau la începutul lui 1945 faptul că în Cișmigiu niște, hai să zicem așa, entuziaști, ce nu înțelegeau ce se petrece și cum trebuie să se poarte un om față de valorile culturale, doborîseră din rondul de socluri ale scriitorilor capul lui Octavian Goga”.

  Barbaria în urma căreia Octavian Goga rămăsese fără de cap îl revoltă la fel de tare ca și cea căreia i-au căzut victime capodoperele lui Mestrovici:

  Statuia ecvestră a lui Carol I din Piața Palatului și monumentul lui Ionel Brătianu din părculețul de lîngă fosta clădire a Muzeului de Istorie a literaturii române.

  Oricum, potrivit confesiunilor din volum, văzînd pe Octavian Goga fără cap, Mihai Beniuc și-a spus că nu se va lăsa pînă nu va pune capul la locul lui.

  Lupta sa a durat cinci ani de zile.

  Descrierea ei în Memorii rămîne pentru cercetători, dar și pentru cititori, un document menit a dovedi un adevăr:

  Ca orice regim politic și cel comunist a fost întruchipat și administrat de oameni.

  Și deseori, ceea ce istoricii sunt dispuși să pună pe seama conjuncturilor, ni se dezvăluie ca fiind în realitate produs al intervenției oamenilor.

  Înverșunat, să-l repună pe Goga în drepturi, timp de cinci ani de zile, Mihai Beniuc a vorbit „nu o dată, mai cu precauție, mai deschis și tăios, că nu se poate ca poezia unui mare poet ca Octavian Goga să lipsească din Istoria literaturii române actuale, din ceea ce se scria pe atunci, cînd bine știm că ea nu lipsește din sufletul oamenilor”.

  Lupta atinge punctul culminant prin discuția avută cu cel ce răspundea de problemele ideologice și culturale de la momentul respectiv, discuție în care Mihai Beniuc i-a smuls acceptul de a vorbi în public despre Poezia lui Goga în cadrul special al Academiei Române.

  Ce argument a folosit Mihai Beniuc

 Deși Darea de seamă intitulată Octavian Goga – poetul îl făcea pulbere pe Politician, versurile citate din abundență au fost un șiretlic prin care s-a testat climatul.

 Cum, probabil, după momentul respectiv, nimeni n-a protestat la Comitetul Central, Mihai Beniuc a avut cale liberă pentru a scoate volumul Versuri de Octavian Goga.

  Oricît ne-am strădui, nu vom găsi în Memorii vreun argument politico-ideologic mai acatării pentru lupta de cinci ani a lui Mihai Beniuc.

 Memoriile ni-l mărturisesc pe Mihai Beniuc drept un activist cultural care se bate pentru Centenarul Eminescu și Centenarul Caragiale.

  Din punct de vedere politic, lupta lui Mihai Beniuc pentru Mihai Eminescu și I. L. Caragiale e perfect justificată. Regimul comunist pierdea enorm la capitolul minimă credibilitate prin contestarea oficială a doi titani ai culturii române.

  Despre ce înseamnă Mihai Eminescu în conștiința românilor din 1950, fie aceștia domni sau tovarăși, ne spune un amănunt dezvăluit de Mihai Beniuc în Memorii.

 Expoziția documentară Mihai Eminescu, inaugurată pe 16 ianuarie 1950 în Pavilionul din Bulevardul Magheru nr. 28 (pe locul unde s-a ridicat mai tîrziu magazinul Eva) a fost vizitată în doar cîteva zile de 25.000 de oameni.

  Deși poet mare, Octavian Goga nu era însă, pentru conștiința colectivă, nici Eminescu, nici Caragiale.

 Lăsat la index, Octavian Goga n-ar fi produs nici o pagubă rîvnitului capitol de simpatie al regimului.

  În discuția cu factorul de răspundere, activistul Mihai Beniuc aduce drept argument faptul că literatura lui Octavian Goga se vindea la bursa neagră:

  „Totuși, în ceea ce privește repunerea pe drumul just al valorilor a operei lui Octavian Goga, lucrurile mergeau, după părerea mea, foarte încet, pînă cînd odată, într-o conversație mai lungă cu cel ce răspundea de problemele ideologice și culturale în această țară, am reușit să-l conving că nu e just să se vîndă la bursa neagră poezia lui Octavian Goga, cînd noi putem să o vindem în mod deschis și să nu trecem drept niște judecători nedrepți ai acestei valori naționale”.

  Mihai Beniuc e un activist de nădejde al Partidului, dar și un politician atent la ceea ce face și spune.

 E greu de crezut că activistul Mihai Beniuc vedea drept o greșeală politică primejdioasă pentru regim faptul că Octavian Goga se vindea la negru.

 N-o să credem că era singurul scriitor care se vindea pe sub mînă!

 Da, dar șiretlicul a prins.

 Reabilitarea „Fascistului” Goga de către Comunistul Mihai Beniuc e un nou argument în sprijinul tezei că pînă și-n comunism viața era complexă și complicată”, scrie Ion Cristoiu. Articolul integral îl puteți citi pe blogul său.

Advertisement

recente

Advertisement

Facebook

Advertisement

Popular

Copyright © 2021 Romania Today News