facebook
X
Connect with us

23 februarie – 59 de ani de la nașterea în Ceruri a Profesorului Silviu Dragomir, mărturisitorul român ortodox aruncat în temnițele bolșevice. Mărturie a Doamnei Aspazia Oțel Petrescu

Published

on

    Silviu Dragomir (n. 13 martie 1888, com. Gurasada, jud. Hunedoara – d. 23 februarie 1962, București), istoric și teolog, a fost secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, făcând parte din colectivul lui Vasile Goldiș, principalul autor al Rezoluției Unirii. A fost un apărător constant al continuității românești și al dreptului românesc asupra Transilvaniei. 

  Silviu Dragomir a urmat primele clase secundare ale liceului românesc din Blaj, iar ultimele două clase le-a făcut la Novisad, în Serbia. În 1909 a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuți. Un an mai târziu a devenit doctor în teologie al aceleiași facultăți. Începând cu anul 1909, timp de doi ani, studiază istoria la universitățile din Viena (1909-1910) și Moscova (1910-1911). A studiat mai mulți ani arhivele din Viena, Karlowitz, Belgrad, Budapesta și Moscova.

  În 1911 a fost numit profesor de istorie bisericească la Seminarul Andreian din Sibiu, unde a predat până în anul 1919, când este numit profesor de istorie sud‑est europeană la Universitatea Daciei Superioare, întemeiată la Cluj după Marea Unire. Ca istoric, se dedică istoriei Transilvaniei în general, a revoluției de la 1848-1849 din această provincie românească în mod special. A realizat o excepțională monografie a conducătorului Avram Iancu, dactilografiată de Aspazia Oțel Petrescu, care i-a predat profesorului ultimul fascicul cu câteva zile înainte de a fi arestată, în mai 1948. Amplele cercetări în arhivele străine, dar și în cele ale mitropoliei și episcopiilor ortodoxe ardelene, l-au făcut să devină cel mai bun cunoscător al problemelor cu care s-au confruntat Transilvania și Biserica Ortodoxă în secolele XVIII-XIX. Silviu Dragomir a fost un apărător constant al ortodoxiei românești din Transilvania, demonstrând tentativele de dezbinare religioasă a românilor venite din Apus, dar devoalând și pericolul panslavist pentru România. 

  A studiat cu acrivie chestiunea unirii forțate a unei părți a românilor din Transilvania cu Biserica Romei, în urma acțiunilor de persuasiune, minciună și intimidare ale iezuiților și habsburgilor, care aveau să fie încununate de acțiunile generalului Bukow, cel care între anii 1761-1764 avea să pună tunurile pe mănăstirile ortodoxe. Călugări, preoți sau mireni care au refuzat unirea cu Roma aveau să fie uciși sau torturați. Cu toate acestea, majoritatea românilor au păstrat dreapta credință. Din lucrările lui Silviu Dragomir reiese clar că desrobirea religioasă a fost și una națională. Pentru românii transilvăneni, salvarea ființei naționale implica păstrarea credinței ortodoxe. Savantul clujean avea să dedice ample studii rezistenței ortodoxe a românilor din Ardeal, reliefând amplitudinea mișcării călugărilor Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai. Despre Sinodul convocat de Sofronie în februarie 1961, Silviu Dragomir spunea că „el reprezintă triumful desăvârșit al Ortodoxiei noastre, care a izbutit să scuture lanțurile robiei, după șase decenii de suferință și lupte necurmate”, iar despre revoluția declanșată de Visarion a scris că „deschide seria revoluțiilor național-bisericești, ce vor mistui pacea și liniștea stăpânitorilor Ardealului românesc, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea”.

  O altă direcție de cercetare a istoricului Silviu Dragomir a fost aceea a relațiilor bisericești ale românilor din Ardeal cu Rusia în secolele XVII-XVIII. Conform lucrării Enciclopedia valorilor reprimate, coordonată de profesorul Ilie Bădescu, concluziile la care ajunge istoricul clujean sunt că „se poate vorbi despre un ajutor (cu precădere material) oferit de Rusia imperială bisericilor transilvane, însă mai puțin Bisericii Ortodoxe din Transilvania, căci limitele acestui ajutor erau acelea stabilite de interesele și relațiile politice existente la un moment dat între Imperiul țarilor și cel austro‑ungar și în fața cărora chestiunea ortodoxiei românești nu putea trece.

  Sugerate mai mult în lucrările publicate înainte de unire, aceste idei vor fi afirmate răspicat mai apoi, căci Silviu Dragomir a înțeles exact cât valorau daniile oferite uneori vreunor prelați ardeleni comparativ cu, de cele mai multe ori, lipsa de răspuns la zecile de memorii trimise țarilor de reprezentanți ai clerului și populației române asuprite pentru a nu vroi să‑și schimbe legea. Căci în ce privește Rusia, acesta își însușește în bună măsură opiniile fruntașului ardelean Constantin Românul Vivu, tribun și prefect al lui Avram Iancu, pentru care cel mai mare dușman al neamului era panslavismul și tendința rușilor de a cuceri principatele române”.

  În 1928, Silviu Dragomir a fost ales membru titular al Academiei Române, înlocuindu-l pe Vasile Pârvan. În 1916, la doar 28 de ani, Silviu Dragomir devenise membru corespondent al celui mai înalt for academic românesc.

 Între anii 1918-1920, împreună cu Nicolae Bălan (cel care avea să devină Mitropolit al Transilvaniei) și Ioan Broșu, editează ziarul săptămânal „Gazeta Poporului”, al cărei prim număr apare în 6 ianuarie 1918. În activitatea sa publicistică, Silviu Dragomir a combătut cu competență istorică indiscutabilă argumentele revizioniștilor maghiari, prezentate de aceștia înaintea semnării Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920). De-a lungul vieții a publicat peste 60 de articole pe tema Transilvaniei, în mai multe publicații din țară și din străinătate.

  A făcut parte din mai multe partide: Partidul Național Român, Partidul Poporului, Partidul Național Agrar și Partidul Național Creștin. Bunul său prieten, Octavian Goga, din calitatea de președinte al Consiliului de Miniștri, îl numește ministru secretar de stat, iar între 1939 și 1940 deține funcția de ministru al Minorităților.

  În Consiliul de Coroană din 29 august 1940, Silviu Dragomir este unul dintre puținii demnitari care resping Dictatul de la Viena, prin care România era obligată să cedeze partea de Nord a Transilvaniei. Marele istoric nu se împacă cu această situație, editând lucrări de restabilire a adevărului istoric, demonstrând absurditatea tezelor revizioniste maghiare, prin periodicul său „Revue de Transylvanie” (revista este „un adevărat catehism al problemelor naționale din Ardeal”, cum spunea sociologul Eugeniu Speranția, fiind întemeiată de istoricul clujean în 1934, la Cluj). Revista a reapărut odată cu înființarea în 1942 a „Centrului de studii și cercetări privitoare la Transilvania” din cadrul Universității „Regele Ferdinand I” (aflată în refugiu la Sibiu). După Dictatul de la Viena, marele istoric afirmă în mai multe manifestări publice: „Logica istoriei contrazice înjumătățirea Transilvaniei!”. 

  Lucrarea „La Transylvanie”, apărută la Paris în 1946, a fost temelia științifică în susținerea apartenenței organice, multimilenare, a Transilvaniei la România, fiind prezentată în cadrul negocierilor purtate înaintea semnării Tratatului de Pace de la Paris.    

  A fost pensionat forțat de la catedră de către regimul comunist în 1948 și epurat din Academia Română (deși deținea funcția de președinte al Secției de Istorie), devenită Academia Republicii Populare Romîne. Centrul de studii și cercetări privitoare la Transilvania, al cărui președinte a fost de la fondare, a fost desființat.  Este arestat la Cluj în 1 iulie 1949 și închis la Caransebeș până în mai 1950, după care a fost întemnițat la Sighet până la 9 iunie 1955, unde împarte celula cu alți mari istorici ai Transilvaniei, Ștefan Meteș și Ioan Lupaș. Nu numai omul a fost arestat, ci și monumentala sa operă românească și ortodoxă (Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Nedreptățirea elementului ortodox în Ardeal, La Transylvanie roumaine et ses minorites, La Hongrie et le probleme de la Transylvanie, Le Banat roumain, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul mediu etc).

  Motivul arestării savantului, picătura care a umplut paharul, a fost susținerea grevei studențesti anticomuniste și antirevizioniste de la Cluj, din 1946. „După atacul asupra Căminului Avram Iancu (locuit de studenții români – nota noastră), Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitoresc maghiar asupra Căminului Avram Iancu, după motivația făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept Traian Pop, care era președintele Senatului Universitar”, ne-a relatat doamna Aspazia Oțel Petrescu, martoră a acelor evenimente. Mai mult, profesorul Silviu Dragomir a cerut miniștrilor de Interne și Justiție, Teohari Georgescu și Lucrețiu Pătrășcanu, pedepsirea comuniștilor unguri, vinovați de agresiunea împotriva studenților români, și eliberarea studenților arestați. Atât Silviu Dragomir, cât și Traian Pop, cei doi mari profesori ai universității clujene, aveau să fie încarcerați de regimul de ocupație bolșevic.

  Silviu Dragomir a murit la București, în 23 februarie 1962. 

  

 Redăm mărturia Aspaziei Oțel Petrescu despre greva studențească de la Cluj din anul 1946, un important moment al rezistenței românești anticomuniste.

  

 Între 1946-1948 ați lucrat ca dactilografă la Centrul pentru studii transilvane, condus de istoricul Silviu Dragomir. Puteți să ne faceți o evocare profesorului?

  Era un om profund creștin, dar foarte discret. El făcuse și studii teologice la Cernăuți. Am aflat într-un mod cu totul neobișnuit. Noi, studenții refugiați din Bucovina, înființasem „Junimea”. Făcusem o ședință în care i-am proclamat președinți de onoare pe toți foștii președinți ai Junimii, care locuiau în Cluj: profesorul Cândea, profesorul Tarangul, Teofănescu ș.a. De Silviu Dragomir n-am știut că a fost președintele „Junimii”, cât timp a fost student la Teologia din Cernăuți. A apărut la înmormântarea profesorului și junimistului Alecu Procopovici cu eșarfa tricoloră a președintelui; un junimist era un trăitor creștin, cu atât mai mult un președinte.  

  Despre povestea cărții lui Silviu Dragomir, „Avram Iancu”, ce ne puteți spune?

  Aceea este cartea pe care eu am bătut-o la mașină. De la început până la sfârșit. Și a salvat-o într-un mod miraculos. Cartea a fost terminată în 1948, dar a apărut mult mai târziu. În mai 1948, puțin înainte de a începe arestările mari, în 1-2 mai, nu țin minte exact ziua, i-am predat ultimul fascicul bătut la mașină. L-am bătut în cvasiclandestinitate, profesorul era deja pus la index, institul îi fusese desființat, îl pensionaseră forțat, îi luaseră toate prerogativele. 

  A făcut lucruri extraordinare la centrul său de studii istorice, printre altele reușise să obțină autorizație ca să cerceteze scrierile cronicarului anonim al lui Bela al IV-lea. Astea nu sunt cunoscute nici acum, sunt ținute secrete de către unguri, dar profesorul ne-a spus că în aceste manuscrise este descris, rând pe rând, cum au fost înrobite și smulse voievodatele române din Transilvania, cum au fost înfrânți Gelu, Glad, Menumorut, și sunt mulți alții, necunoscuți. Autorizația i-a fost ridicată de către Moscova, la rugămințile ungurilor. 

  Era un om cu o judecată extraordinar de lucidă, tot ce spunea el era extrem de clar. Dacă îți prezenta o expunere, n-aveai ce să adaugi. Avea un simț al istoriei deosebit. Și era și un profesor foarte bun. Impunea și ca ținută. 

  În timpul grevei studențești din 1946, Silviu Dragomir a prezentat raportul Senatului Universitar în fața lui Gheorghiu Dej. El a vorbit când a venit Gheorghiu Dej și s-a întâlnit cu profesorii. Și lui Pătrășcanu i-a cerut să nu se întâlnească cu studenții, dar el nu a ținut cont, a zis că se va înțelege cu ei.

  Ați fost de față?

  Absolut!

  Este adevărat că Pătrășcanu a spus că mai întâi este român, și după aceea comunist?

  Da! Așa a spus, degeaba neagă alții! 

  Muncitorii maghiari de la Dermata atacaseră Căminul Avram Iancu. Veniseră cu camioanele, înarmați cu pistoale, răngi, și topoare. Vroiau să-i masacreze pe studenții români. Însă n-au putut trece peste baricada făcută din păturile metalice. Printre studenți erau oameni care făcuseră războiul.

  

 Lucrețiu Pătrășcanu a venit cu prefectul Clujului, Gheorghe Crăciun, i s-a prezentat un dosar intitulat „Kali”, în care arăta cât de periculoși erau românii. Ori Pătrășcanu, pe baza acestui material, a spus că studențimea română este vinovată de incident, că asta este judecata lui ca ministru de Justiție, că șovinismul românesc și-a spus cuvântul, și a defavorizat România în mersul ei spre … democrația populară. Atunci, studenții români l-au fluierat copios.

 Pătrășcanu făcea semne disperate că mai are ceva de spus și s-a potolit, în sfârșit, viforul de fluierături. A spus că cei 30 de studenți români, care fuseseră arestați, pentru o manifestație în favoarea lui Ilie Lazăr, au fost eliberați. Unul dintre ei a mulțumit colegilor pentru camaraderie și pentru suportul susținut prin manifestații permanente. Ne-a mulțumit nouă, nu lui Pătrășcanu. Și un student, cu o voce de stentor, se numea parcă Mureșan, a spus: „Domnule ministru, ați citit dosarul Kali, l-ați ascultat pe domnul prefect, ca ministru de justiție și ca un emerit cunoscător al dreptului, trebuie să ascultați și cealaltă parte. Noi nu ne vom susține cauza, vă spunem doar că ne considerăm nevinovați de toate acuzațiile ce s-au adus aici, și cât de nevinovați sunt ceilalți, vă vor demonstra lozincile care s-au strigat, pe care noi le-am notat, și pentru că nu cunoașteți limba maghiară, o să vi le citim în maghiară și o să vi le traducem. În limba română, oficial, s-a strigat: „Să pedepsim pe reacționarii din cuibul Avram Iancu”, „Să dăm o pedeapsă exemplară huliganilor din căminul Avram Iancu”, iar în limba maghiară s-a strigat: ”Vrem să curgă sânge de valah”, ”Vrem să spălăm cu sângele impuțit al valahilor zidurile Kolosvarului, spurcate de ei”. El le-a pus în ordinea crescătoare a gravității, erau din ce în ce mai insultătoare. Se făcuse o liniște de mormânt. Cuvintele cădeau cu greutate. Momentul a fost, într-adevăr, copleșitor. Pătrășcanu n-a putut să reziste. S-a ridicat și a spus: „Voi cerceta și dacă acesta este adevărul, eu, ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, vă promit că studențimea va fi declarată nevinovată, se vor repara toate stricăciunile produse căminului Avram Iancu, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român!”.

  A fost împins de noi să facă această afirmație, pentru că momentul era copleșitor. Era foarte greu să-i faci față. N-a fost studiat, dar Dumnezeu a vrut să fie așa. După atacul asupra Căminului Avram Iancu, Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitoresc maghiar asupra Căminului Avram Iancu, după motivația făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept Traian Pop, care era președintele Senatului Universitar. Studenții țineau greva, iar Pătrășcanu venise să aplaneze conflictul. Nimic din ce a promis Pătrășcanu nu s-a respectat însă. S-a reparat căminul, dar elanul studențesc a fost stins de Frontul Național Democrat (FND), noua organizație studențească creată de comuniști.

  O figură frumoasă a făcut Părintele Anania, cel care a condus toată mișcarea grevistă. Gheorghe Rednic, care l-a escortat mereu, a reușit să-l aducă pe acesta în rândul studenților care votau soarta (continuarea sau sistarea) grevei. Când Părintele Anania a citit rezultatul, și anume continuarea grevei, studenții s-au ridicat în picioare și au cântat: „Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. A fost primit cu niște ovații nemaipomenite. Noi credeam că nu va veni, pentru că ungurii îl așteptau să vină ca să îl termine. A reușit să-i depășească, dar greva a fost spartă prin evacuarea cu forța din Cluj a studenților români 

  Mitropolitul Bartolomeu Anania consideră că greva a fost anticomunistă și antirevizionistă. Sunteți de acord?

  A avut acest caracter. La început a fost o reacție de autoapărare. Dar pe parcurs a luat tonalitatea aceasta. Înainte de proclamarea grevei, Părintele Anania a spus: „A fost atacat Căminul Avram Iancu. Va trebui să gândim bine ce avem de făcut. Cum protestăm la lucrul acesta? Avem soluția grevei”.

  Și a venit imediat să-l contracareze istoricul Constantin Daicoviciu, profesor de arheologie, care a spus: „Orice veți face, orice veți spune, vă avertizez dinainte că studențimea română va ieși vinovată. Trebuie să fie declarată vinovată”.

  Eu cred că Dumnezeu a vrut ca președintele Centrului Studențesc „Petru Maior”, un medicinist în anul VI, să fie pe masa de operație, pentru ca Părintele Anania să conducă greva. Clujul era dominat de comuniștii unguri. Știți ce au făcut ungurii? Când au văzut că pierd Ardealul, cei mai mulți au intrat în Partidul Comunist, ca să fie ei cei care conduc provincia.

 

Suprema biruință a poeziei “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” și a Poetului Radu Gyr! La 116 ani de la nașterea sa (2 martie 1905), duhul lui Radu Gyr este viu, în pofida brucanilor care l-au condamnat la moarte!

Published

on

    Poetul Radu  Gyr (n. 2 martie 1905, Câmpulung Muscel – d. 29 aprilie 1975,  București) a fost condamnat la moarte pentru poemul Ridică-te,  Gheorghe, Ridică-te, Ioane!,  numit inițial Manifest. A fost ținut în „CELULA MORȚII”,  izolat timp de nouă luni,  fără a fi anunțat  că pedeapsa i-a fost comutată  la 25 de ani de temniță grea.

  Ura Haitei  kominterniste împotriva poetului a fost și este una totală. După  23 august 1944, ziarul Scânteia, aflat sub direcția agentului KGB  Silviu Brucan, cerea condamnarea la moarte a poetului. În procesul  intentat de Tribunalului Poporului (organ de executare al Partidului  Comunist din România), acuzatorul public Alexandrina Sidorovici,  soția lui Brucan, încearcă să-l umilească  pe marele melod al românilor, devenit pentru ocupant „criminal  de război”,  deoarece susținuse și luptase în războiul pentru reîntregirea  României, ciuntite în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Ziarele  bolșevice îi declarau„moartea civilă”,  autorul a fost intezis în „principiu”, întreaga  sa operă a intrat sub interdicție, așa cum s-aîntâmplat și cu opera altor  mari creatori români: Octavian Goga, Mihail Manoilescu, Mircea  Vulcănescu, Nichifor Crainic și alții. În timpul detenției  politice, unde a fost supus unui regim de exterminare fizică și  psihică, a fost declarat mort, fiind dus pe targă la morgă.  Dumnezeu a vrut ca un doctor, și el fost deținut politic, săși  dea seama că nu este mort și să-l  salveze de la aruncarea în groapa comună de la închisoarea Aiud.

 Moartea”  lui Radu Gyr a fost deviza kominternistă. Dar planul divin a fost  altul în ce-l privește  pe Poetul suferinței românești. A supraviețuit regimului de  detenție și a mai trăit 12 ani, punând pe hârtie poeziile  compuse în închisorile comuniste. Fiica sa, Simona, eliminată din  facultate de Alexandrina Sidorovici (din poziția de decan!), a  reușit să publice integralpoeziile care au adus lumină și mângâiere în catacombele  comuniste. Foștii deținuți politic au răspândit mai departe  aceste comori de gând și suflet creștin și românesc, pătrunse  în sufletele românilor, care îl cântă și îi recită versurile.  Împotriva morții programate de Haită, Duhul lui Radu Gyr este viu!  

 Citiți versurile și ascultați cântarea, urmate de mărturiile mărturisitorilor din temnițele bolșevice despre Apostolul Închisorilor, Radu Gyr:

  

 RIDICĂ-TE,  GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!      

 Nu  pentru-o lopată de rumenă pâine,   Nu pentru pătule, nu pentru  pogoane,   Ci pentru văzduhul tău liber de mâine   Ridică-te,  Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău  curs prin șanțuri,   Pentru cântecul tău, țintuit în  piroane,   Pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,   Ridică-te,  Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mânia scrâșnită-n  măsele,   Ci ca să aduni chiuind pe tăpșane   O claie de zări  și-o căciulă de stele,   Ridică-te, Gheorghe, ridică-te,  Ioane!

Așa ca să bei libertatea din ciuturi   Și-n ea să  te-afunzi ca un cer în bulboane   Și zarzării ei peste tine să-i  scuturi,   Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 Și  ca să-ți pui tot sărutul fierbinte   Pe praguri, pe prispe, pe  uși, pe icoane,   Peste toate ce slobode-ți ies  înainte,   Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te,  Gheorghe, pe lanțuri, pe funii,   Ridică-te, Ioane, pe sfinte  ciolane,   Sus pe lumina din urmă-a furtunii,   Ridică-te,  Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 În biografia lui Radu Gyr, întocmită de  un grup de foști deținuți politic, coordonați de poetul Aurel  Constantin Dragodan, stă scris: „S-a spus că poezia lui Radu Gyr  a alinat, în cel mai înalt grad, suferințele deținuților  politici, constituindu-se într-o hrană spirituală de neînlocuit  pentru aceștia. Opera poetului – scrisă mental în închisori și  transmisă prin alfabetul Morse – face astăzi parte din tezaurul  cultural al țării, însă-i prea puțin cunoscută. Ne facem o  datorie de onoare în a contribui la acțiunea de restituire a  acestui martir al spiritualității românești, care și-a petrecut  aproape o treime din viață în lagăre și pușcării. Începem  prin a-i prezenta câteva date biografice, comunicate de fiica sa,  doamna Monica Popa. Radu Demetrescu s-a născut la 2 martie 1905, la  Câmpulung Muscel. La vârsta de 3 ani, se mută cu familia la  Craiova, unde tatăl său, actorul Coco Demetrescu, fusese angajat la  Teatrul Național. Elevul urmează cursul primar și pe cel secundar  la Liceul „Carol I”, terminând strălucit, în anul 1923. Scrie  versuri de la vârsta de 10 ani, pentru ca la 14 ani să dea la  iveală poemul dramatic „În munți”. Datorită faptului că  începuse să publice epigrame, care nu prea conveneau directorului  liceului, a folosit pseudonimele Radu Gruiu (de la dealul din  împrejurimile Câmpulungului) și apoi R. Gyr. În perioada  1923-1927 urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere din  București, devenind întâi asistent, apoi conferențiar universitar  la catedra de Estetică Literară și Literatură Universală,  stabilindu-se definitiv în Capitală. Din 1937 începe suferința  detențiilor: sub Carol al II-lea este internat în lagăr, pentru ca  regimul antonescian să-l condamne, să-l amnistieze și apoi să-l  trimită forțat pe front, cu toate că era reformat medical. În  1945 este încadrat în „lotul ziariștilor” și condamnat la 12  ani, revenind acasă la începutul verii lui 1956, pentru ca după 2  ani să fie iar considerat „dușman al poporului” și condamnat  la moarte, pedeapsă comutată la muncă silnică pe viață; la 20  mai 1963 a fost grațiat. S-a stins din viață la 29 aprilie 1975,  ca urmare a unei congestii cerebrale, după ce trupul îi fusese  măcinat de boli: hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare ș.a.,  ca urmare  a condițiilor inumane în care a fost nevoit să  trăiască. Radu Gyr a publicat următoarele volume de poeme:  „Liniști de schituri” (1924), „Plânge Strâmbă-Lemne”  (1927), „Cerbul de lumină” (1928), „Stele fără leagăn”  (1936), „Cununi uscate” (1938), „Corabia cu tufănici”  (1939), „Poeme de război” (1942), „Balade” (1943); din  creația lui mai fac parte piese de teatru în versuri, studii și  eseuri literare, poezii și povești în versuri pentru copii,  traduceri din Verlaine, Baudelaire, Goethe, Jammes, balade populare  iugoslave etc”. (Sursa biografiei: lucrarea Poeți  după gratii, editată de Mănăstirea Petru  Vodă)

  Mărturisitorii  închisorilor comuniste despre Poetul închisorilor, Radu Gyr

  

 Părintele  Justin Pârvu: „Dacă nu erau poeziile lui Radu Gyr și ale lui  Nichifor Crainic, se pierdea foarte mult din esența martirilor și a  celor care au trecut prin închisorile comuniste din România. Toate  astea au menținut duhul puternic al tineretului, al unui neam  întreg! Duhul lor era atât de puternic în esența țăranului  nostru, a omului nostru legat de viața frumoasă, de codru și de  morții noștri. Numai așa s-a format rezistența la comunism în  anii 1947-1950. În închisoare, pe lângă rugăciunile puternice,  au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr și ale altora care au  scris ca și cum ar fi scris o rugăciune. Dacă s-a menținut viața  spirituală acolo, în închisoare, a fost datorită poeziilor lui  Radu Gyr”.

  Mărturisitorul Nicolae  Purcărea: „Unul  din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a  fost Radu  Gyr.  Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el  a fost acela care ne-a întreținut spiritual și ne-a insuflat în  permanență nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a  ținut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ținut cât mai aproape de  spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel  mai important care ne-a ținut în închisoare. Radu  Gyr a  fost pentru noi un monument care ne-a adus și bucurie, și nădejde,  și care ne-a îmbărbătat în permanență”.

  Mărturisitoarea  Aspazia Oțel Petrescu: „Radu Gyr a fost creștin și toată poezia  lui este de o trăire creștină profundă. Și este o trăire  afectivă. Vedeți, Mântuitorul cere o credință caldă, o credință  care trece prin inimă. Iisus bate la ușa inimii noastre.  Creștinismul lui Radu Gyr nu este cerebral, este afectiv. Este  profund, este trăit, este simțit. Noi, cei din închisoare, ne  aducem aminte de clipele când i-am învățat poeziile plângând.

 Dacă  Iisus a spus că oricine întoarce pe cineva în numele Lui de pe o  cale greșită, Apostol se va numi, oare cum se va numi Radu Gyr care  a scos atâtea suflete din disperare? De câte ori trebuie să se  numească Apostol numai pentru acest fapt? Pentru că el a ajutat „n”  număr („n” înseamnă infinitul în fond, un număr de necuprins  cu imaginația). Un număr de necuprins de deținuți au aflat în  poezia „Iisus în celulă” posibilitatea de a-și găsi în palme  urmele cuielor Lui. Oare puțin lucru este acesta?”

  Mărturisitorul  Ilie Tudor: „Pe lângă rugăciune, lumina poeziei lui Radu Gyr a  fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, ca  zalele lanțurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era  pentru noi haină și hrană, apă și căldură. O strofă – două  ne luminau ziua, ne încălzeau noaptea, ne umpleau gamela. Eram  bogați. În vremea aceasta el, topit de foame, ros de boală,  înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleșuv înainte  de vreme, izbit de pereți, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu  Gyr? N-am termen de comparație. Fremăta celularul și Zarca de la  Aiud de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belșug: hrană pentru  suflete strivite, hrană pentru minți secatuite de lipsa de  informație, de posibilitatea de a fi de folos”.

  

Continue Reading

Joi, 4 martie, editura Contra Mundum lansează oficial volumul „Ghidul incorect politic – Despre încălzirea globală și ecologism”, de Christopher C. Horner. Prefața, semnată de Prof. Vlad Topan

Published

on

Joi 4 martie, de la ora 19:00, la Ceainăria Vlaicu (strada Aurel Vlaicu 47) din București, Editura Contra mundum va lansa oficială volumul „Ghidul incorect politic – Despre încălzirea globală și ecologism”, semnat de Christopher C. Horner. Cartea este tradusă în limba română de către de Mihaela Moșoianu.

Participă: Vlad Topan, profesor de economie ASE și prefațatorul cărții, Ninel Ganea traducător și publicist. Cartea poate fi comandată online, de-aici.

R3media vă oferă, grație editurii Contra Mundum, prefața scrisă de către profesorul Vlad Topan:

PRIN SCIENTISM SPRE NEO-PĂGÂNISM. SAU DESPRE MILENARISMUL DE RIT ECOLOGIST

Ideologia ecologistă tinde să ia, după părerea mea, locul a ceea ce în perioada comunistă se numea „învățământ politic” (marxism de popularizare). E plină programa de grădiniță și școală generală de ea, explicit sau implicit. Dar nici liceul sau facultatea nu stau rău. Și puțini sunt cei cărora li se pare că acest fapt merită să le rețină atenția căci, până la urmă, ce poate fi rău în conștientizarea problemelor de mediu? Ecologia pare acea disciplină complet benignă cu care nu poți da nici un fel de rateu: natură, specii de animale, curățenie și evitarea poluării, plantarea de copăcei, evitarea risipei, reciclare. De asemenea, lucru în echipă, activitate „extra-curriculară”, activism, plimbări și excursii în aer liber, voluntariat și altele. Irezistibil pentru copii, tineri și doamne cumsecade și sensibile. Încă o dată, n-ai cum să dai greș. Cu atât mai mult cu cât în timp preocupările pot căpăta aură de activitate serioasă, angajament public, ba chiar veritabil apostolat verde. Și dacă tot veni vorba de apostolat, nici pentru persoanele religioase sau credincioase ideea nu pare – și aproape nu are cum să pară – deloc suspectă[1]. Și asta în virtutea interpretării omului ca simplu mandatar al lui Dumnezeu la cârma lumii create, de care nu trebuie să-și bată joc, ci s-o utilizeze responsabil.

Dacă adăugăm stratul de fonduri publice (interne, europene sau chiar internaționale) pentru „proiecte” de profil, ecologia devine atractivă și pentru cei mai pragmatici care au trecut de faza romantică a gratuității. Parcă începe să nu mai aibă aura aceea complet nevinovată și pură a lucrurilor potrivite copilăriei, dar tot rămâne serviciul adus societății – și, până la urmă, cine muncește, trebuie să și mănânce.

Ca aproape întotdeauna când lucrurile sună prea frumos ca să fie adevărat, ceva se ascunde dincolo de fațadă. Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologiei/doctrinei ecologiste scris de Christopher C. Horner vine să ofere repede și suficient de temeinic o analiză a ceea ce se ascunde dincolo de retorica „verde”. Și peisajul nu este deloc unul liniștitor.

Teza ecologistă de bază ar putea fi sintetizată astfel: mediul înconjurător suferă, în ultimele circa două secole, un proces de degradare vizibil, în crescendo, cauzat de activitatea umană. În această poveste, „agresorul” este omul, mai ales omul civilizației industriale, iar „victima” este mediul înconjurător. Simptomele acestei acțiuni corozive a omului asupra naturii au fost, pe rând, răcirea globală, gaura din stratul de ozon, încălzirea globală (sau simpla variabilitate climatică, eventual mai accentuată) cu alte fenomene auxiliare asociate: topirea ghețarilor și a calotei glaciare, creșterea nivelului mărilor și oceanelor, înmulțirea și intensificarea catastrofelor naturale (uragane, cutremure, alunecări de teren, ploi acide, inundații), distrugerea habitatului diverselor specii etc. În cel mai bun caz agresorul este „omenirea de azi”, iar victima „omenirea de mâine” sau „generațiile viitoare” laolaltă cu mediul înconjurător, bineînțeles.

Acum, înainte de a ne întreba simplu și onest dacă această teză este adevărată, se cuvine să facem un pas înapoi și să o privim în toată complexitatea ei. Deși pare o afirmație foarte factuală, descriptivă și cumva tehnică, bazată pe o anumită formă de expertiză specializată sau particulară, la o privire mai atentă ies la iveală multiplele planuri pe care le angajează. Și deși s-ar putea face o împărțire și mai amănunțită, în această prefață ne rezumăm la următoarele cinci: planul viziunii asupra lumii (sau metafizic; sau religios); planul științelor naturale; planul politic; planul juridic; planul economic[2].

Mai întâi, e tot mai evident că ecologia – sau, mai bine zis, ecologismul actual – vine la pachet de cele mai multe ori cu o anumită viziune asupra lumii, cu accente religioase de-a dreptul. De altfel s-a și vorbit, în contextul afirmării curentului ecologist, de o renaștere a unei forme de păgânism antic, tributar „zeilor” din natură sau chiar „Naturii” înseși (Gaia). Horner are în această carte un scurt subcapitol intitulat Ecologismul ca religie. Pe acest palier problemele sunt cât se poate de dificile, deoarece se ridică întrebări seci, de „copii mici”, la care până nu demult (și în contextul moștenirii creștine a civilizației occidentale) răspunsul era simplu, de tipul: ce e mai important, omul sau natura? Și autorul ilustrează cu citate numeroase păreri ale diverșilor autori pentru care omenirea este un cancer în univers (în particular, rasa albă e un cancer al istoriei universale). Or, dacă tema concentrației de dioxid de carbon în atmosferă este abordată de cineva cu o astfel de viziune, e limpede că problema nu e „chimia atmosferei”, ci e mult mai profundă. Practic, pe acest palier, ecologismul devine o formă a ceea ce părintele Serafim Rose numea „religia viitorului”[3]. Adică o supă spirituală lungă cu elemente New Age, gnostice și milenariste. Mântuirea este aici, pe pământ, în „mileniul” verde, eco sau bio[4]. Și ca experiență personală, în mediul academic universitar economic, unde disciplinele (sau măcar temele) ecologiste au parte de o amplă platformă de exprimare, am putut sesiza o graduală repliere a opiniilor generațiilor de studenți dinspre întâmpinarea cu zâmbete a întrebărilor de tip „ce-i mai important, omul sau elefantul?” – cu aerul că punând întrebarea îi iau cumva în râs[5] – înspre o aparent profundă și echilibrată dubitativitate. Ba chiar, în anii mai din urmă, se trezește câte un student să dea glas părerii că elefanții sunt mai importanți decât oamenii – și nu mai e clar pentru nimeni de ce opinia aceasta nu este totuși una „cât se poate de serioasă”.

În preajma cumpenei secolelor XIX și XX, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu observa că odată cu relativa pierdere a atașamentului pentru creștinism în civilizația occidentală, locul lăsat gol nu va fi luat de știință ca atare sau de vreo domnie rece a raționalității dezbărate de dogme și obscurantism, ci de religii mai primitive sau mai rudimentare[6]. Cu ecologismul cred că trăim împlinirea acestui tip de predicție.

Pe planul științelor naturale – al doilea în lista noastră – unde lucrurile ar trebui să fie, vezi Doamne, cel mai ușor de lămurit, situația, de asemenea, nu este foarte clară. Primul lucru suspect este halucinanta – după părerea mea – pretenție de „consens științific”. Chiar dacă ar exista un asemenea „consens”, el ar lucra cu atât mai bine cu cât ar fi mai puțin invocat. Ar însemna că argumentele sunt atât de tari și convingătoare încât merită să uiți pe moment de consens, și să le prezinți ca atare. Cel mai probabil, consensul – marginal conturbat de „sceptic” – s-ar restaura în urma discuției.

Dar de unde până unde, ne putem întreba cu autorul, judecăm adevărurile științei pe bază de consens? Horner dă și exemple de oameni de știință care nu împărtășesc „consensul”, de la mentorul lui Al Gore, Roger Revelle, care nu împărtășea (alături de alți cercetători precum S. Fred Singer) certitudinea și alarmismul elevului său cu privire la încălzirea globală cauzată de om, până la Dr. William Harper, Phil Cooney, Julian Simon, Bjorn Lomborg, William Gray, Richard Lindzen și alții. Mai mult, autorul arată de asemenea și că ideea consensului, lansată de Al Gore în An Inconvenienth Truth are la bază un studiu problematic al unei cercetătoare pe nume Naomi Oreskes (istoric) care a evaluat un anume eșantion („peste 928”) al lucrărilor „de specialitate” din jurnalele „de specialitate”, ajungând cumva la concluzia că, negăsind vreo respingere clară a tezei ecologiste (în particular că încălzirea globală există, este semnificativă și e cauzată de om), rezultă ca e vorba de consens. Nu voi relua aici analiza lui Horner, însă în capitolul intitulat „Minciuna” consensului, el demontează convingător această ceață ideologică, arătând cum inclusiv raportul complet al Panelului International pentru Schimbare Climatică (IPCC) al ONU este cu mult mai rezervat în analiza sa in extenso prin comparație cu alarmismul „extras” în scop de „comunicare” în mass-media în sumarul larg vehiculat.

Ajunși la acest punct trebuie să punctăm faptul că Ghidul incorect politic al încălzirii globale și ecologismului este foarte valoros și prin informația științifică pe care o aduce în sprijinul criticării alarmismului ecologist. Mai întâi o prezentare echilibrată a istoriei cunoscute și plauzibile a climei terestre, care a variat întotdeauna și variază în mod natural, indiferent de prezența și influența omului. Prezența la scară geologică a glaciațiunilor separate de perioade de încălzire, a „micii glaciațiuni” din perioada Evului Mediu târziu care urmează unei perioade medievale de încălzire (foarte probabil mai caldă decât perioada actuală), precum și a unor variații în interiorul secolului XX (încălzire până spre finalul anilor treizeci, răcire până în anii șaptezeci, iarăși încălzire până în 1998 și relativă răcire de atunci încoace – sau oricum nu vreo continuare concludentă a încălzirii[7]) sugerează acest proces firesc de modificare climatică. Dată fiind „constanța variabilității”, dacă putem spune astfel, la scară istorică și geologică, se ridică firește întrebarea dacă mai putem considera că omul și activitatea sa este un factor relevant în această discuție. Acestei idei a schimbărilor naturale, partida ecologistă îi opune viziunea bazată pe așa-numitul grafic „crosă de hochei”, creația profesorului Michael Mann de la Universitatea Virginia. Conform acestuia, clima a fost stabilă la scară istorică (1000 de ani, cca. 1000-2000 d.Hr.) până în jurul anului 1900, când se instaurează un trend ascendent al temperaturii globale (de aici și forma de crosă de hochei). Din nou, Horner oferă și aici o analiză destul de detaliată a manierei în care acest grafic a fost elaborat arătându-i caracterul problematic.

O informație spectaculoasă oferită de autor este și aceea că, după căderea URSS, un mare număr de stații de măsurare a temperaturii, majoritatea localizate în Siberia, au fost dezafectate (în total, numărul a scăzut de la cca 12000 înainte de 1990 la cca 5000 în anul 2000). Și pare suspect faptul că „cea mai caldă decadă din istorie” coincide cu această masivă dezafectare a stațiilor de măsurare. În ceea ce privește cohorta de dezastre naturale menite să ilustreze pericolele „deja prezente” ale încălzirii globale, autorul discută cu multe amănunte probleme precum frecvența uraganelor în SUA (a cărei ciclicitate naturală este ignorată de alarmiști), topirea ghețarilor (aleși pe sprânceană fiind aceia care se reduc, în dauna celor care cresc, uneori chiar în vecinătăți nu prea îndepărtate; sau privilegierea mediatică a Polului Nord, cumva în proces de încălzire prin comparație cu Polul Sud, aflat în proces de răcire), sau nivelul mărilor și oceanelor (care în trecut a fost și mai redus în anumite perioade, dar și simțitor mai mare în altele).

O ultimă idee pe care o vom menționa la acest punct este diferența între realitate și modele. Alarmismul climatic este bazat în special pe modelări ale evoluției climei. Realitatea din teren este cu mult mai greu de apreciat ca atare, darămite de previzionat pe zeci sau sute de ani. De asemenea, rolul norilor sau al radiației solare poate schimba decisiv semnificația unui astfel de model. Pur și simplu, la acest moment, clima este prea complexă pentru a putea prezice cu precizie rezonabilă evoluția ei.

În al treilea rând, în plan politic, mișcarea ecologistă este în marea ei majoritate etatistă, statolatră chiar, aș îndrăzni să spun[8]. Horner reia și el observația justă că ecologiștii sunt „verzi pe dinafară, dar roșii pe dinăuntru”. Cu alte cuvinte că sunt socialiști, adepți ai acțiunii centralizate, de sus în jos (top down). Și nu pot să nu îmi aduc aminte prima caracterizare a ecologiștilor pe care cineva mi-a făcut-o mai demult: nu vor decât două lucruri, în esență – taxe și reglementări. De altfel, autorul punctează faptul că Jacques Chirac a scăpat porumbelul după Kyoto, numindu-l primul element autentic de guvernanță globală.

Mai mult, așa cum bine observa Robert Higgs în cartea[9] sa Crisis and Leviathan, cei care doresc puterea pentru a controla viața semenilor lor au mult mai multe ocazii și mai multă îndreptățire în momentele de criză, începând cu cea mai mare dintre ele (războiul) și terminând cu simplele crize economice. De regulă, statul și puterea politicienilor pot fi crescute tocmai în astfel de momente, pentru a nu mai fi reduse ulterior decât arareori. Catastrofismul climatic vine ca o mănușă, din acest punct de vedere. Vânturat abil, poate duce la modificări societale pe scară largă (cu consecințe ample, multe dintre ele, extrem de greu de anticipat), dar cu costuri mai mici pentru propunători (decât alte metode de schimbare societală, precum intrarea într-un război). Astfel încât activismul ecologic poate deveni o pepinieră de înflorire a hazardului moral și a iresponsabilității social-politice – deși, declarativ, tocmai responsabilitatea este una din virtuțile principale invocate de adepți.

Un al patrulea plan al discuției – și care mi se pare că scapă aproape neatins în cele mai multe discuții – este cel de natură juridică. Și aici problema este că mișcarea ecologistă se îndepărtează de principiile tradiționale de drept, care în aplicarea și aplicabilitatea lor au nevoie de un agresor, o victimă și un prejudiciu certe, de prezumția de nevinovăție, de anumite standarde de probă precum și de principii precum proporționalitatea pedepsei cu prejudiciul. Or, ecologismul vine, după părerea mea, și cu o revoluție în filozofia juridică. Cumva toată lumea e vinovată, până la eventuale probe contrarii, căci nimeni în particular nu poate fi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, considerat vinovat (după standardele clasice[10]). Din acest punct de vedere, ne aflăm în fața unui cripto-nihilism juridic. Regulile cunoscute nu se mai aplică, presiunea e de apariție a legislației speciale[11], așa cum s-a întâmplat în trecut în sectorul bancar sau în problema poluării[12]. Spectrul unui totalitarism ecologist devine cât se poate de plauzibil. Locul „conștiinței revoluționare” – care era revoluționară, dar nu era conștiință – din vremea lui Lenin îl va lua „conștiința ecologică”. Ambele fiind instanțe ad-hoc, arbitrare, menite să înlocuiască tocmai căile tradiționale (inclusiv dreptul) de soluționare a problemelor și conflictelor în relațiile inter-umane. Cumulat cu aspecte de tipul clasificării dioxidului de carbon nu doar ca gaz de seră (gaz cu efect de seră) – ceea ce nimeni nu contestă – ci ca poluant, în contextul în care prin simpla noastră respirație îl producem (deci, implicit, poluăm) putem întrezări cam ce tip de societate va fi aceea „conștientă” sau „conștiincioasă” ecologic.

Am lăsat pe ultimul plan, al cincilea, discuțiile economice. Asta nu înseamnă că sunt cele mai puțin importante. La nivel teoretic, ecologiștii par să fi tranșat disputa stat-piață liberă sau cooperare forțată versus cooperare voluntară în favoarea primilor termeni. Socialiști sau intervenționiști fiind, au în general o repulsie față de piața liberă, mai ales în varianta capitalistă industrială. De altfel, mulți dintre „scepticii” climatici care-au părăsit barca alarmistă mărturisesc că o parte importantă a adepților ideologiei ecologiste sunt mânați mai degrabă de dezideratul îngropării sistemului capitalist decât de salvarea planetei. Iar pledoaria unora pentru versiuni „suple” de intervenție, precum sistemele de tranzacționare a certificatelor sau permiselor (sau „drepturilor”) de poluare nu sunt decât o deghizare de prost gust a acestei abordări centraliste. Similar sistemelor de vouchere din discuțiile cu privire la reforma educației, astfel de soluții cosmetizează pe dinafară în culori de piață și concurență ceva care în nucleul său dur este profund monopolist și produs fiat al statului (sau statelor). Ele marchează abandonul principiilor tradiționale de justiție, dreptate, dar și eficiență, creând un activ artificial („permis de poluare”), distribuit inițial, atât la nivel de state, cât și in interiorul statelor între firme, într-o manieră discreționară, arbitrară (care sfârșește, firește, în trafic de interese), fiind în cele din urmă o formă de panificare centralizată (cu aparență de piață sau bursă). De altfel, unul dintre punctele forte ale cărții este tocmai evidențierea existenței unor interese corporatiste în spatele acestor propuneri. Exemplul cel mai spectaculos amintit de Horner este lobby-ul lui Ken Lay, personajul de tristă amintire aflat la cârma companiei Enron în timpul scandalului din 2001, pe lângă președinția americană tocmai în favoarea semnării acordului de la Kyoto (1997). Mărturia autorului este interesantă și prin aceea că a lucrat, o scurtă vreme, tocmai la Enron, pe probleme juridice, în 1997 (de unde a și fost nevoit să plece de îndată ce a cerut lămuriri mai puțin comode). Restricționarea pieței energiei, deși pe termen lung aduce tuturor o relativă sărăcire, pe termen mai scurt avantajează tocmai companiile care reușesc să contribuie la setarea sau formatarea „noii piețe” energetice (restricționate), în cadrul căreia prețurile vor tinde să fie mai mari. Dacă adăugăm în peisaj subvențiile acordate anumitor sectoare, obținem o imagine și mai completă a deznodământului măsurilor de politică economică eco: un „capitalism de cumetrie” verde, din care cel mai mult tot omul simplu va pierde. Mai mult, dacă (re)luăm în calcul problemele științifice ale perspectivei, nu se va obține nici mediul mai curat sau mai stabil climatic pentru care, chipurile, se adoptă toate măsurile. Căci nu putem încheia acest punct înainte de a menționa și acest lucru, apăsat spus în finalul Ghidului: toate eforturile de prevenire a modificărilor climatice (momentan întruchipate în conformarea la cerințele protocolului Kyoto[13]) nu vor avea rezultate semnificative, deși însemnă costuri mari. Într-un anumit sens, Kyoto e un acord cinic, deoarece propune „să se facă totuși ceva, orice”, chiar dacă costă mult și nu se rezolvă nimic. Și cinismul ar fi cu atât mai mare dacă s-ar ajunge la implementarea protocolului în țările în dezvoltare sau sărace.

În încheiere, și ca pledoarie pentru importanța și relevanța unei astfel de cărți și a tematicii pe care o discută trebuie să menționez că în timp ce scriam la această prefață s-au întâmplat două lucruri. Primul, panelul ONU pentru schimbări climatice, celebrul IPCC, tocmai a mai lansat unul dintre rapoartele lor anuale[14] (octombrie 2018) în cadrul căruia sunt reluate toate temele discutate în acest Ghid Incorect Politic. Apoi, al doilea eveniment, premiul Nobel pentru economie s-a acordat în comun lui William D. Nordhaus și Paul M. Romer. Primul dintre ei a fost laureat pentru „integrarea schimbărilor climatice în analiza macroeconomică pe termen lung”. Prin aceasta, ecologismul primește o nouă ploconeală la cel mai înalt nivel, garantată fiind prezența sa într-o tot mai mare măsură pe agenda politică în perioada următoare. Așa încât, o punere rapidă la punct cu ideile esențiale nu strică deloc. Lectură plăcută!

În cartea Ereziile primelor opt veacuri creștine și dăinuirea lor la începutul mileniului trei a pr. dr. Pompiliu Nacu (Editura Partener, Galați, 2010), în capitolul V (ultimul), intitulat „Teorii panteiste care tind să confunde divinitatea cu lumea. Neognosticismul timpurilor moderne”, autorul găsește loc chiar și pentru feminism, dar nu abordează deloc problema ecologismului. 
Am putea adăuga un plan retoric, precum și unul psihologic al problemei. 
Vezi Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, Editura Sophia, București, 2015. 
Accentele gnostice se văd la lucru, de pildă, în ideea subiacentă că, fiind, noi oamenii, o plagă pe fața naturii, pesemne că demiurgul ne-a jucat o festă aducându-ne la existență, așa încât cel mai bun lucru pe care l-am putea face ar fi să ne escortăm (resorbim) unii pe alții (înapoi) în neființă. 
Și, ca nu cumva să existe dubii, precizez: studenții credeau firesc și emfatic că oamenii sunt mai importanți decât elefanții. 
Același autor mai spunea și că ultima mare religie înaintea invaziei religiilor ersatz (sau poate prima între acestea), va fi zeificarea statului, sau statolatria
Starea de lucruri la momentul publicării cărții, în 2007. 
Există și o minoritate de persoane preocupate de problemele de mediu dar care mizează pe virtuțile cooperării private și pe mecanismele de piață liberă (așa-numitul blue environmentalism). A se vedea Anderson, Terry & Leal, Donald R., Free-Market Environmentalism, Palgrave Macmillan, SUA, 2001 sau articolele relativ mai recente ale lui Michael Novak intitulate chiar Blue Environmentalism (disponibile on-line la https://www.patheos.com/blogs/michaelnovak/2015/06/blue-environmentalism-part-one/). Vezi și nota 12 mai jos. 
Higgs, Robert, Crisis and Leviathan. Critical Episodes in the growth of American Government, Oxford University Press, 1987. 
O investigație valoroasă și prea puțin luată în seamă în legătură cu maniera în care inclusiv problemele de mediu ar putea fi abordate prin prisma tradiției legale clasice are Murray N. Rothbard în Law, Property Rights and Air Pollution, disponibil on-line la https://mises.org/library/law-property-rights-and-air-pollution
Care, în principiu, nu poate fi – prin abdicarea de la principiile clasice – decât o pervertire a legii și a dreptului. O decădere, ar zice Hayek, sau degenerare a legii în legislație. 
Walter Block, amintește în lucrarea (coordonată de el ca editor) Economics and the Environment. A Reconciliation (Fraser Institute, 1990, începând cu pagina 282) de modificarea survenită în dreptul american și anglo-saxon în general în al doilea sfert al secolului al XIX-lea. În speță, primi pași în direcția industrializării au adus cu ei probleme precum poluarea, dar într-un sens foarte concret, nu abstract sau vag-general. Anume, o fabrică ce polua culturile unui fermier sau rufele curate întinse la uscat ale unei gospodine era, de regulă, dată în judecată pentru prejudicii sau chiar stoparea activității, printr-o procedură juridică de drept comun (common law). Consolidarea acestei practici ar fi dus la realizarea industrializării prin „internalizarea”, cum spun economiștii, tuturor costurilor. Dar, din rațiuni de „dezvoltare economică”, autoritățile publice au suspendat acest tip de procese, dând un veritabil cec în alb poluatorilor. Și asta pentru ca ulterior aceleași autorități să „descopere” problema poluării ca „eșec al pieței” și să-și găsească o sarcină („un bun public” de oferit) în plus. 
Autorul surprinde bine și caracterul problematic al țintelor prevăzute la Kyoto în 1997, anume reducerea în statele semnatare a emisiilor anumitor gaze cu efect de seră până la nivelul din 1990. El arată că statele europene n-au pledat în mod inocent pentru acel an, deoarece a fost un an cu emisii suficient de mari, care să le permită o marjă de manevră (Horner sugerează că dacă s-ar fi ales 1997, anul protocolului, standardul cerut statelor europene ar fi fost semnificativ mai exigent). De asemenea, după 1990, performerii în termeni de reducere a emisiilor de gaze de seră în atmosferă au fost în principal Marea Britanie și Germania. Prima, prin trecerea la producția energetică bazată pe gaze naturale (și nucleară), iar a doua prin închiderea multor facilități de producție poluante din fosta RDG. Or, aceste lucruri s-ar fi făcut oricum. Până în 2007 – anul cărții – deși SUA nu semnase protocolul, își reduceau emisiile în termeni absoluți; pe când UE, semnatară a acordului și „premiant” eco, „performa” crescându-și emisiile în termeni absoluți, dar „reducându-le” în termeni contrafactuali, în sensul că rămâneau sub nivelul negociat al anului 1990. 
Vezi Global Warming of 1.5 °C, disponibil on-line la http://www.ipcc.ch/report/sr15/. Din start se poate observa retorica cel puțin perversă a raportului, după părerea mea. Nu doar că nu mai argumentăm încălzirea globală ca atare (că doar „consensul” a stabilit adevărul), ci discutăm avantajele comparative ale unei încălziri de numai 1.5°C față de 2°C.

 

.fb-background-color {
background: #ffffff !important;
}
.fb_iframe_widget_fluid_desktop iframe {
width: 100% !important;
}

Continue Reading

Primul deces raportat de Japonia în urma unei vaccinări Covid cu serul Pfizer: O femeie în vârstă de peste 60 de ani a murit de hemoragie cerebrală la trei zile după administrarea injecției

Published

on

    O femeie japoneză în vârstă de peste 60 de ani a murit de hemoragie cerebrală la trei zile după ce i-a fost administrat vaccinul Covid experimental dezvoltat de Pfizer pe bază de ARN mesager, a anunțat marți Ministerul nipon Sănătății, care neagă existența unei legături între vaccinare și deces, potrivit agenției Reuters, citate de Știri pe Surse.   Femeia a fost vaccinată vineri și a suferit o hemoragie cerebrală trei zile mai târziu, adică luni, potrivit ministerului. Aceasta este prima moarte raportată de Japonia în urma unei vaccinări Covid, potrivit Agerpres.  „Hemoragia cerebrală, suspectată ca fiind cauza, este relativ frecventă în rândul persoanelor între 40 și 60 de ani și în acest moment, pe baza exemplelor din străinătate, nu pare să fie o legătură între hemoragii cerebrale și vaccinul anti-coronavirus. (…) Poate fi un caz întâmplător, dar este necesar să se adune mai multe informații și să se facă o evaluare în viitoarele grupuri de lucru”, este părerea ministerului japonez al Sănătății, care îl citează pe Tomohiro Morio, medic consilier al guvernului. Făcând parte din același aparat de stat, opinia lui nu poate fi considerată independentă și imparțială.

  Reprezentanții Pfizer din Japonia nu au oferit comentarii presei în urma decesului femeii vaccinate. Pfizer a declarat în noiembrie că eficacitatea vaccinului este consistentă în rândul grupurilor de vârstă și etnice și că nu există efecte secundare majore. De la începerea campaniei de vaccinare în decembrie 2020 – ianuarie 2021 în majoritatea țărilor din lumea civilizată, efecte secundare grave și sute de decese au început să apară în urma vaccinării, însă atât Pfizer, cât și autoritățile guvernamentale neagă orice legătură între vaccinare și incidentele medicale grave înregistrate la scurt timp după aceasta. Recomandarea a fost ca doar persoanele cu afecțiuni grave de sănătate să consulte mai întâi medicul, restul lumii fiind considerată aptă pentru vaccinare.

  Japonia este ultimul membru al Grupului celor șapte țări puternic industrializate (G7) care a început campania de vaccinare, la 17 februarie 2021, după ce a aprobat oficial vaccinul Pfizer luna trecută, acesta fiind primul ser anti-Covid care a primit aprobare pe piața japoneză. Între timp, au fost livrate către Tokyo trei transporturi ale produsului dezvoltat de Pfizer și BioNTech.

Continue Reading

Popular

Copyright © 2021 Romania Today News