facebook
X
Connect with us

Un altfel de Cuza: Masonul care a urât Biserica

Published

on

    În 2004, pe 20 martie, președintele de atunci al României, Ion Iliescu, împreună cu premierul Adrian Năstase și ministrul culturii Răzvan Theodorescu, dezveleau pe Dealul Patriarhiei statuia lui Alexandru Ioan Cuza. Dacă despre Răzvan Theodorescu există dovezi privind apartenența lui la o ramură a masoneriei, despre Năstase, deși zvonul s-a transformat aproape în certitudine, nu există nici o dovadă. Însă Iliescu și Năstase sunt creditați pentru „reaprinderea luminilor” masoneriei în România, oficial, după căderea regimului Ceaușescu. În ce privește statuia, domnitorul mason era poziționat față de Biserică așa cum a trăit toată viața: cu spatele la ea. Vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a fost nevoit să accepte afrontul numai pentru că Năstase îi promisese în acel an că va da Bisericii cinci hectare din Parcul Carol pentru ridicarea mult-tânjitei Catedrale a Mântuirii Neamului. Dacă atunci lucrarea era prima statuie a domnitorului moldovean din București, astăzi Capitala este împânzită de busturi și statui ale lui Cuza, chiar și unul dintre cele mai mari parcuri din București (Titan/IOR) fiind redenumit Alexandru Ioan Cuza, în perioada primarului Sectorului 3 Liviu Negoiță (2004-2008), cu o nouă statuie în fața intrării principale și o serie de simboluri masonice presărate în interiorul lui (torțe încrucișate, vase, un cal foarte asemănător cu cel de pe Aeroprotul din Denver, care reprezintă Calul Morții din Apocalipsă etc). Regretatul scriitor Florin Stuparu a scris la un moment dat, pentru Revista AXA, despre ce a însemnat de fapt Cuza pentru Biserica Ortodoxă Română. Redăm articolul integral, mai jos:

 AXA:  STATUIA LUI AL. I. CUZA DIN FAȚA PATRIARHIEI BOR 

 de Florin Stuparu

  

 „Cuza, Alexandru Ioan (1820-1873), domnitor. Prefect de Covurlui,  Galați (1857) și ministru de Război (1858). Primul domnitor al  Principatelor Unite (1859-1966), ales de Adunările Elective ale Țării  Românești și Moldovei ca urmare a sfatului delegației europene,  alcătuită numai din masoni și aflată în Principate pentru a supraveghea  alegerile. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii, de comun  acord, au decis să ofere coroana română unui prinț străin, și el mason:  Carol I de Hohenzollern. Prezent la înmormîntarea lui Cuza, fratele  Mihail Kogălniceanu a afirmat că acesta «ținea cheia Orientului și nimic   nu se făcea la Orient nu numai fără știrea, dar fără voia lui». Urmașii   lui Cuza au fost foarte atenți cu omagierea personalității sale.  Astfel, în 1875, au fost aprinse luminile Lojii «Alexandru Ioan I» din  București, iar după șapte ani, ale lojii «Cuza Vodă» din Dorohoi. În  1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la  Paris) a instituit Medalia de Onoare și Merit «Alexandru Ioan Princeps»  (EMD).” Cuza a fost unul dintre înainte-mergătorii Români al  Antihristului. De aceea și Frăția Universală l-a trecut în rîndul  „binefăcătorilor omenirii”, prăznuindu-l cu pompă, așa cum a fost în  1970, cînd UNESCO a organizat aniversarea a 150 de ani de la nașterea  sa, pentru a-i readuce amintirea „în memoria opiniei publice  internaționale”.

 Cuza – unificatorul, unirea de la 1859

  Unirea Principatelor dunărene a fost hotărîtă în urma războiului  Crimeii (1853-1856), ca o mișcare strategică urmărind oprirea ofensivei  rusești ce confirma promisiunile țarului (din 1848) de a păzi Ortodoxia  în războiul nemilos ce avea să înceapă împotriva ei chiar în chip văzut  și pipăit. Iar una dintre pricinile războiului – etapă a nesfîrșitei,  pînă în 1918, lupte dintre împărăția pravoslavnică a Rusiei și cea  antihristică a Europei – a fost tocmai dorința de stăpînire a Țărilor  Românești, ocupate în 1853 de Ruși, care cerea dreptul de a-i apăra pe  toți Creștinii din Balcani. „Românii [adică veneticii revoluționari  masoni] își puneau nădejdea în Napoleon al III-lea, în război cu Rusia.  După război, în conferința de la Viena, se trată întîi asupra  organizației viitoare a Principatelor dunărene, a țărilor de  compensație. Anglia fu pentru unirea ambelor Țări Românești. Napoleon  voia să înlocuiască vechile state prin noi creații politice pe baze  naționale. Pentru Napoleon, era o datorie să înființeze la Dunăre  bariere veșnice față de preponderența rusească” (IOR1).

 Iar ultraliberalii noștri nu oboseau să lucreze cu credință la  întemeierea României ca pașalîc al „Franței mesianice” (cum o numea C.  A. Rosetti): „Cestiunea noastră se propagă în toate părțile. Napoleon  crezu că vom putea să-i dăm ceea ce-i cîntarăm prin toate instrumentele  în curs de 3-4 ani, adică o Francie de 10 milioane la Dunăre, care la un   răzbel cu Austria și la o-mpărțire a Turciei să-i poată da o oaste de  200 000 de soldați, comandată de generalii lui” (ROS). În 1859, Napoleon   al III-a întemeiază colonia „România” și pune în capul trebilor un  președinte-guvernator după chipul și asemănarea sa, pe carbonarul  „colonel” Alexandru Ioan Cuza, chipeșul veteran de la ’48 – crescut la  școala cărvunărească a lui Mazzini, marele tartor francmason continental   – probat în alte ascultări mai mici, printre altele pîrcălab și  director în Ministerul de Interne. Într-adevăr, Cuza împlinește multe  din nălucirile revoluției de la ’48, pe unele chiar cu asupra de măsură,   înfigînd în inima Ortodoxiei și totodată în coasta pravoslavnicei  împărății Rusești acea republică europeană de care avea nevoie  masoneria. Iată cum povestește lucrurile Istoria noastră de a 8-a  primară:

 „Cuza. A domnit șapte ani, răstimp în care țara a fost înzestrată cu o   legislație modernă, europeană” (IST8). La citirea cuvintelor-fetiș –  „modern”, „european” – copilul pricepe numaidecît că legile acelea sînt  fără îndoială desăvîrșite; de aici, în inima sa se zugrăvește icoana  unui legiuitor de poveste, A-L-E-X-A-N-D-R-U I-O-A-N C-U-Z-A, un fel de  Moisi cu sabie de paradă, chipiu și bărbiță de țap. Dar – lăsînd la o  parte înfățișarea dictatorial-militărească a tragicului comediant –  plăsmuită după tiparul tuturor „marilor reformatori” francmasoni, de la  Napoleon Bonaparte, Simon Bolivar, Ludovic Napoleon sau samuraii  burghezi ai revoluției „Meiji” din Japonia – să adăstăm asupra cîtorva  din „legile” acestui mafioso capo di tutii capi proslăvit în istoriile  noastre:

 Între 1859-1862, „Cuza a fost preocupat de desăvîrșirea unirii”  (IST8). Așa e! Pînă în 1862, „Domnitorul” „Principatelor Unite” se  ostenește să plăsmuiască instituțiile „Statului-caracatiță”, adunînd  puterea în Muntenia, în cetatea de scăpare a tuturor liftelor balcanice,   țigănești și pannoniene; înțelegeți că vorbesc de Bucureștiul împuțit  de duhul lumesc european. Astfel se ivește, după planurile urzite la  Paris, „statul național România”, de care mult sîntem mîndri noi, măcar  că doar cu mîndria demagogică ne mai încălzim, „Romania” fiind un stat  cît se poate de internaționalist și antiromânesc.

 „A doua [„etapă” legislativă] începe prin secularizarea averilor  mănăstirești (IST8).” Nu cu asta a început, căci nici nu putea. Nu,  pentru a izbuti să împlinească poruncile stăpînilor europeni,  săturîndu-și totodată nebuneasca trufie și slavă deșartă, în 1863 Cuza  face întîi și întîi o mișcare dibace: împinge la conducere un guvern din   credincioși de ai săi, în cap cu Mihail Kogălniceanu, haită învechită  în rele, și dizolvă Adunarea Legiuitoare (parlamentul „democratic”),  apucînd astfel întreaga putere. Prin „lovitura sa de stat”, micul nostru   bonaparte bahluiano-dîmbovițean – cu pieptul plin de „stele învăpăiate”   (medalii francmasonnice), cîștigate în războiul cu neamul românesc –  urma pilda șefului său, zisul „Împărat”(!) Napoleon al III-a (fost  președinte al Republicii Franceze de la 1848, pe numele lui de om  Ludovic Bonaparte, nepotul „marelui” Napoleon) care și el se  auto-întronase la vremea lui împărat cu puteri depline.

 Abia după aceea, slobozindu-se de toate frîiele parlamentare, fostul  anarhist ajuns acum monarh purcede hotărît la dărîmarea creștinismului  moldo-valah, cea mai puternică cetate a Ortodoxiei în acea vreme. Căci  Principatele se osebeau de celelalte țări drept-credincioase prin  puterea pe care le-o dădea monahismul, așa cum Rusia țarilor se  sprijinea pe tăria armatei. Urmarea era că pămîntul (peste un sfert din  suprafața întregii țări!) și averile bănești erau în stăpînirea  Bisericii și a familiilor boierești, cîte se mai aflau. Unitatea aceasta   a trebuit sfărîmată, prin jaf armat și reforme agrare și financiare  care să consfințească fărădelegea. Și – pentru început, cum veni la  cîrma „Principatelor”, în 1859, în marea grabă ce avea – cărvunarul  nostru domnitor își puse voinicii de îl călcară chiar pe fostul său  tovarăș din partida unionistă, Episcopul Filotei al Buzăului, după cum  povestesc cronicarii:

 „Filotei era extrem de avar, dar Cuza-Vodă – știindu-l bogat și avînd   nevoie de bani spre a face manevre, un fel de demonstrație Austriei –  pe cînd era Filotei bolnav, a pus de i-a luat lada cu bani sub ochii  săi, și s-au realizat manevrele. Se mai povestește că Vodă-Cuza ar fi  pus în vedere zarafului din București căruia Filotei îi dăduse vreo 400  de mii de lei pentru a fi dați cu dobîndă, ca să dea statului acești  bani, care au fost ridicați prin poruncă domnească” (ION). Odată cu  pierderea aurului, nefericitul Filotei își pierde și mințile și apoi  damblagește, nemaiavînd de trăit decît un an, prin case de sănătate. Dar   episcopul avea bani în multe locuri și alte averi în lucruri și turme  de oi, căci fusese harnic în sporirea talantului cel materialnic. De  aceea, urmașului său, Dionisie Romano (omul guvernului), „i s-a pus  îndatorirea ca împreună cu autoritatea civilă să adune toți banii lui  Filotei și să-i dea guvernului, care se găsea în mare lipsă” (ION). Iar  mai tîrziu, printr-un proces haiducesc, guvernul avea să pună mîna pînă  și pe averea lăsată moștenire de Filoteu prin testament osebitelor  așezăminte.

 Asta se întîmpla în Muntenia. În Moldova, în același an 1859, „Vodă  Cuza, pe motiv de proastă chivernisire, a dispus luarea averilor cîtorva   din mănăstirile chinoviale moldovene: Agapia, Adam, Neamț, Secu,  Văratec și Vorona. Li s-au luat unele din bunuri, precum și actele și  lucrurile privitoare la administrarea bisericească a averilor. Li s-au  desființat atelierele, li s-au vîndut vitele, stupii și altele asemenea.   Li s-a instituit pe lîngă egumen cîte un comitet administrativ. Li s-au   făcut și li s-au trecut în buget state în marginile strictului necesar  și li s-au pus proprietățile sub administrarea Ministerului Cultelor.  Aceasta reprezenta, desigur, un preludiu al secularizării de mai tîrziu”   (ȘER).

 „Mai mult, la 10 august, 1860, prin ordonanță domnească s-a  desființat mănăstirile Doljești și Zagavia, precum și alte 31 de  schituri moldovene. Viețuitorii lor, în parte socotiți că sînt  călugăriți «în contra canoanelor», au fost duși în alte chinovii, iar  bisericile și acareturile din jur prefăcute în biserici de mir și,  respectiv, în «ospicii pentru cerșetori invalizi, în școale sătești sau  alte asemenea așezăminte de folos obștesc». Două luni mai tîrziu, Vodă  Cuza promulga legea relativă la taxa de transmitere asupra  proprietăților așezămintelor publice, prin care se prevedea, printre  altele, perceperea pe seama guvernului a unei taxe de 10% pe an asupra  venitului net al proprietăților nemișcătoare ale mitropoliilor,  episcopiilor, mănăstirilor și bisericilor de sub diferite tutele, al  seminariilor, precum și al oricărui alt așezămînt de binefacere.

 Tinzîndu-se la desăvîrșita sechestrare a averilor bisericești,  administrate de Ministerul Cultelor, al căror venit se aduna la Casa  Centrală, în același an 1860, printr-un Jurnal al Consiliului de  Miniștri din 19 octombrie, votat de Adunare și întărit de domnitor, Casa   Centrală s-a întrunit cu Casa Ministerului de Finanțe, venitul  mănăstiresc intrînd astfel direct în vistieria țării” (ȘER).

 Într-un sfîrșit, după aceste tîlhării mari și mici, care  zdruncinaseră bine Biserica, Vodă Cuza-Biciul lui Dumnezeu se apucă să  bată războiul hotărîtor de ștergere a monahismului de pe fața pămîntului   românesc și de ateizare a bine-credinciosului norod. Ca să adoarmă  orice bănuială, vicleanul apostat își vopsește planul în cele trei  culori pe care toți le cunoșteau de-acum pe lume, și-i prostește pe  Moldo-Valahi că așa nu mai merge și trebuie pornită cruciada împotriva  mănăstirilor închinate Sfîntului Munte Athos, liberînd astfel Biserica  și norodul românesc de sub apăsarea Grecilor, care – vorb-aia! – „ne  sugeau sîngele”. (Chiar așa făceau, dar asta e altă poveste!) Toată  lumea – și ierahie, și preoțime, și norod – a fost firește orbită de  năluca unei asemenea biruințe lumești, și nu numai că a încuviințat  desființarea și prădarea de către Stat a mănăstirilor zise „închinate”,  dar încă s-a bucurat și a petrecut cu prostească veselie.

 Nimeni dintre credincioși nu a cugetat că, pe pămîntul acelor  mănăstiri, Românii – tiranisiți cu adevărat de trufașii Grecotei – se  osteneau de fapt pentru Dumnezeu și pentru Ortodoxia care trebuia  păstrată cu orice preț. Nu, mîndria și dorința de „libertate” a luat  tuturor mințile și nu s-au trezit din nebunie – care s-au mai trezit! –  decît atunci cînd Cuza le-a dat chiar mai multă „libertate” decît puteau   duce. Căci legea „secularizării” mănăstirilor „închinate” – „atît de  entuziast votată, decretată și promulgată în decembrie 1863 – prevedea  în primul său articol fără nici un echivoc că: «Toate (s. m.) averile  monastirești din România sînt și rămîn averi ale Statului.» Se extindea  astfel efectul ei și asupra proprietăților mănăstirilor neînchinate și  chiar și ale centrelor eparhiale, deși dintru început se vorbise numai  de cele ale mănăstirilor zise «închinate»” (ȘER).

 Dar lucrurile nu se opresc aici: odată isprăvită cu bine și această  trebușoară, procuratorul provinciei Romania Unită S. A. – strîns hățuit  și îmboldit cu pintenii de stăpînii Europeni – se apucă să schimbe  înseși rînduielile Bisericii „naționale”. Astfel, la „începutul anului  1864, guvernul a vrut să introducă în țară calendarul gregorian” (ȘER).  Firește că „mica schimbare” era pusă la cale de papistașii de la Roma,  precum zice și cronica:

 „În țară s-a produs oarecare neliniște în legătură cu schimbarea  calendarului. Se vorbea chiar că puțin înainte de a se ivi ideea  introducerii noului calendar, capitala României fusese vizitată de Bore,   șeful iezuiților Orientali de la Constantinopol, care ar fi conferit  mai multe zile cu oamenii noștri de stat, și că prin urmare guvernul ar  fi decis a introduce în România papismul” (ȘER).

 Pînă la urmă, nu s-a mai făcut nimic, dar nu din vina lui „Vodă”, ci a   împotrivirii Consiliului Bisericesc, a poporului și a Patriarhului  Ecumenic. Pentru ca asemenea greșeli să nu se mai întîmple, napoleonul  nostru de buzunar se autoîntronizează „papă” al arhiereilor ortodocși,  căci, „potrivit Decretului organic din 1864 și Legii pentru numiri din  1865, Prințul domnitor al României avea dreptul de a convoca Sinodul;  Ministrul Cultelor participa la lucrările Sinodului, cu drept  consultativ; șeful Statului avea dreptul de a numi pe mitropoliții și  episcopii țării” (ȘER).

 Cuza terminase mănăstirile, dar nu și monahismul, care e la drept  vorbind liber de toate legile și așezămintele lumești. Pentru a zdrobi  viața duhovnicească, el născocește însă alte legi care lovesc de-a  dreptul în Taina călugăriei:

 „Spre sfîrșitul anului 1864, Vodă Cuza a promulgat Decretul organic  pentru regularea schimei monahicești. Acolo se preciza că, pentru a fi  călugărit, un bărbat trebuia să dea dovadă de «pietate și vocațiune  monahală, prin ispitirea religioasă canonică», să fie în vîrstă de  minimum 60 de ani, sau «deși mai june, invalid, om incurabil», și să  «renunțe la pensiunea ce ar avea de la Stat». Deosebit de acestea,  pentru femei se mai cerea «să nu fie măritată» și să fie în vîrstă de  «minimum 50 de ani»” (ȘER).

 Cuza a „secularizat” nu numai mănăstirile și averile lor, Biserica și   așezămintele ei, ci întreaga viață a Românilor. Așa, într-o nenorocită  zi de 1 aprilie a anului 1864, „Cuza a promulgat Legea comunală, iar la 4   decembrie Codicele civil. Prin art. 92 al Legii comunale, s-a luat  Bisericii sarcina de a întocmi actele de stare civilă – naștere,  căsătorie, deces – pe care o avusese pînă la acea dată, și s-a trecut în   seama primarilor comunali, care astfel au devenit și «ofițeri ai stării   civile»” (ȘER). Cu alte cuvinte, comisarii Antihristului au ridicat  preotului vrednicia de păstor al enoriașilor săi, aceasta trecînd asupra   lu’ dom’ primar guvernamental și a cetei sale de tîlhari întărîtați  prin telegraf de la „centru”. A fost o nenorocire mai mare decît oricare   alta de pînă atunci, căci din acea clipă Ortodoxia a încetat să mai  aibă vreo putere în rînduirea vieții obștești și norodul a început să nu   mai trăiască de loc creștinește.

 Și, pentru ca lucrarea să fie temeinică, polițaiul de la Ruginoasa a  mai pușcat niște porunci europene, care ne-au povîrnit de-a binelea în  rîpa viețuirii nu doar păgînești, ci și umanist-antihristice. Astfel, a  legiuit incestul, curvia și prea-curvia „cu acte în regulă”: „Între  prevederile noului Cod civil figurau și unele în care erau «atinse și  cestiuni din rezortul bisericesc». În art. 144, de pildă, neținîndu-se  seama de deciziile unora din canoane, care îngăduie căsătoria numai după   a șaptea spiță de înrudire, s-a legiferat că «în linie colaterală  căsătoria este oprită numai pînă la a patra spiță inclusiv»; iar în art.   151, în care se vorbește de «celebrarea» căsătoriei civile, s-a omis cu   totul de a se mai prevedea pentru cei ce au convenit șă-și ducă restul  vieții împreună și a obligația de a «celebra» și Taina cununiei în  cadrul Bisericii. De asemenea, în art. 216 s-a decretat că «despărțirile   căsnicești – divorțurile – nu se vor putea face decît numai la  tribunalul civil al districtului în care soții își au domiciliul», deși  pînă în acest an ele se judecaseră numai la tribunalele bisericești.  Aceasta, pe de o parte a dus la desființarea acestora din urmă, iar pe  de alta, la trecerea tuturor dosarelor căsnicești al tribunalele civile  județene. În sfîrșit, el a dus și la pronunțarea despărțirii numai  înaintea tribunalelor civile, «fără ca Biserica să mai fie  încunoștiințată de aceasta»” (ȘER).

 Descreieratul legiuitor nu i-a lăsat în pace nici pe morții noștri.  Mai întîi, i-a izgonit afară din sate și din orașe: „Prin Legea pentru  înmormîntări, din martie 1864, s-a pus îndatorire tuturor „culturilor”  de a-și întocmi cimitiruri pentru înmormîntare la cel puțin 200 de metri   de așezări” (ȘER). Ce rost avea atîta nebunie? Păi avea! Întîi că erau  prea multe cruci la vedere, și asta tulbura rău duhurile vremurilor noi.   Al doilea, unde sînt cruci, sînt neîncetat parastase, Românii vii avînd   grijă de sufletul celor duși mai mult decît de al lor propriu. În fine,   cu atîtea slujbe de înmormîntare și de pomenire, norodul era –  vrînd-nevrînd – mai tot timpul cu inima la cele veșnice, fiind greu de  ispitit de năluca raiului progresist. Dar nici asta nu e tot! Cimitirele   celor ce așteaptă învierea nu trebuiau doar îndepărtate din priveliște,   dar și spurcate de duhurile necurate care îi însoțesc în moarte pe  necredincioși: „Mai departe, legea îngăduia ca în cimitirele creștine să   se poată înmormînta și acei morți de alte religiuni pentru care nu vor  fi cimitiruri speciale” (ȘER).

 Trăgînd încheierea, băgăm de seamă că toate aceste „legi” n-au  însemnat altceva decît consfințirea spurcatelor „taine” ale cultului  umanist ateu – „botezul” laic, căsătoria „civilă”, îngropăciunea  cîinească, adăugînd și „taina” divorțului – în care  cetățeanul-preot/cetățeana-preoteasă! al/a religiei Rațiunii, încins/ă  cu eșarfa revoluționară tricoloră, săvîrșește legări și dezlegări  duhovnicesc-drăcești în numele Statului, adică al omului-dumnezeu!   Cuza – „iluminat” și „luminător”

 Cuza a fost primul mare „iluminat” și „luminător” de la noi căruia i  s-a dat în sarcină scoaterea bietului norod Moldo-Valah din „beznele”  Ortodoxiei și alinierea lui în marșul universal către strălucirile  „progresului”, Pentru asta, el a pus neasemuită rîvnă în ctitorirea  învățămîntului ateu românesc. Cum zice o Istorie de a 4-a, „Domnitorul  Al. I. Cuza a despărțit învățămîntul de biserică” (IST4). Ceea ce vrea  să spună că onorabilul nostru fost colonel și ministru de interne a  ridicat Bisericii dreptul de a-i educa pe copii Români botezați,  dărîmînd învățămîntul creștinesc și înființîndu-l pe acela zis „laic”  (=ateu), adică școala antihristică, organ al Statului antihristic!  Atunci, s-a petrecut ceva cumplit: întreaga așezare firească a obștii  românești s-a prăbușit în clipa cînd preotul a fost despuiat de  vrednicia dăscălească, ce a fost dată umaniștilor mercenari ai  minciunii, și cînd însăși preoția a fost trecută între îndeletnicirile  funcționărești ale Ministerului Instrucțiunii și Cultelor.

 Pentru a-și săvîrși misia, Cuza nu a stat deloc pe gînduri, și încă  „în 1859, la 15 decembrie, a desființat școlile catehetice din Moldova,  pe care le-a schimbat în școli primare. Ceva mai tîrziu, seminariile au  fost luate sub conducerea directă a Ministerului Instrucțiunii, care n-a   întîrziat a le aduce reforme și a le reorganiza” (ȘER). Aceasta vrea să   zică ateizarea lor, preschimbarea lor în laboratoare ale necredinței.  Așa că mai bine ar fi să spunem că „prințul” a fost înscăunat ca tiran  al României întregi pentru a-i despărți pe Români de Biserică și  Biserica de Ortodoxie, trecîndu-i și pe unii, și pe cealaltă sub  ascultarea Statului revoluționar francmasonic.

 Apoi, cum citim în alt manual de istorie, „prima lege școlară a  statului român a fost legea lui Cuza din 1864, care organiza  desfășurarea învățămîntului de toate gradele. Învățămîntul primar era  decretat obligatoriu și gratuit, avînd în vedere nivelului extrem de  scăzut al instrucției populației rurale” (IST8). Aici, atingem un  capitol de cea mai mare însemnătate în istoria revoluției românești,  care a urmărit pe de o parte ispitirea norodului către păgînism și  apostazie, iar pe de alta, umanizarea ortodoxiei noastre, adică  schimbarea ei în filosofie a Antihristului. În alte cuvinte; masonizarea   Românilor a mers împreună cu masonizarea Bisericii: saducheii și  fariseii și-au dat mîna cu arhiereii și au purces la desăvîrșirea  lucrării „iluministe” în România! Legea instrucțiunii publice a lui Cuza   a arătat toate acestea deslușit, punerea ei în aplicare făcîndu-se prin   Biserică, instituție de căpetenie a guvernului luptător de Hristos! De  fapt, dacă schimbările nu ar fi venit prin Biserică, norodul – prost  (adică simplu), dar sănătos la minte – nu ar fi primit să își ridice  „nivelului extrem de scăzut al instrucției” nici cu un milimetru măcar.  De aceea, prin condeiul nefericitului V. A. Urechia, Ministerul îi scria   Mitropolitului Nifon o „adresă” (un ordin deci), frățesc-masonică,  umanist-apocaliptică și demagogic-patriotică: „În ziua de 1 septembrie  intră în lucrare noua lege școlară cu marele principiu al obligațiunii  instrucțiunii primare. Punem acest principiu mîntuitor sub adumbrirea  Bisericii strămoșești. Ardicați, Preasfinte, vocea amvonei pentru  esplicarea lui! Puneți a se face rugăciuni pentru prosperitatea  instrucțiunii publice, ordinați clerului să îndemne pe săteni, mai ales,   a-și trimite copiii la școală, căci gloria religiei va sta în isbînda  luminii, și salvarea patriei române nu este decît cu această condițiune.   Școalele din trecut se țineau în pridvoarele bisericilor noastre.  Faceți dară, Preasfinte, prin influența salutarie ce vă dă sfînta  noastră religie, ca și pe viitor școala să fie pridvorul Biserici Române   și ambele intrarea sigură la templul [!] binelui, al adevărului, al  frumosului și al românismului” (ȘER).

 Dacă n-ar fi adevărat, acest poem omagial al silniciei pedagogice ar  fi de rîs! Cînd însă citești că școala și Biserica au ca scop și sarcină   să ne ducă vrînd-nevrînd în templul ideal și universal al lui Lucifer,  îți îngheață zîmbetul în rînjet.

 BIBLIOGRAFIE:

 (EMD) – EMILIAN M. DOBRESCU, Iluștri francmasoni, Nemira, 1999

 (IST4) – ISTORIA ROMÂNILOR, manual pentru clasa a 4-a, Sigma, 1997

 (ȘER) – PREOT NICOLAE ȘERBĂNESCU, Aniversări-comemorări, 150 de ani  de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza: 1820, 20 martie, 1970

 (IST8) – ISTORIE, manual pentru clasa a 8-a, Humanitas, 2000

 (ROS) – Rosetti, C.A., Corespondență, Minerva, 1980

  

 (ION) – GHEORGHE IONESCU (BUZĂU), Viața și activitatea lui Filotei,  Episcopul Buzăului, București, Tipografia „Gutemberg” Joseph Gobl, 1909

 (IOR I) – Iorga Nicolae, Istoria poporului românesc, ED. Științifică și pedagogică, 1984

 Revista AXA

 Din Codul Penal al lui Cuza: Orice preot care va pronunța vreo critică contra conducerii va fi pedepsit cu închisoare 

  

  

 O serie de prevederi din codul penal   al domnitorului Alexandru Ioan Cuza limitau si pedepseau cu inchisoarea   orice critica publica adusa institutiilor statului de catre slujitorii  Bisericii. Codul penal de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”) realizează  prima unificare legislativă penală și marchează începutul dreptului  penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Pentru  elaborarea acestui cod s-au folosit drept izvoare Codul penal francez  (1810) și Codul penal prusian (1859).

 „Art 167. Ori-ce preot sau obraz   bisericesc, de ori-ce cult, care, in adunare publica, in exercitiul  functiunei sale, va pronunta vre-un discurs cuprinzand vre-o critica sau   censura contra guvernului, in contra Adunarei legiuitoare, in contra  unei legi, a unui decret domnesc, sau ori-carui act al autoritatei  publice, se va pedepsi cu inchisoarea dela trei luni pana la doi ani.

  Art. 168. Daca un asemenea  discurs cuprinde o provocatiune directa la nesupunere catre legi sau  catre alte acte ale autoritatei publice, sau daca tinde a ridica sau a  arma o parte din cetateni in contra altora, preotul sau obrazul  bisericesc care-l va fi pronuntat, se va pedepsi cu inchisoarea pana la  un an, daca provocarea n’a fost urmata de nici un efect. Iar daca   a dat nastere la nesupunere, se va pedepsi cu doui ani inchisoare. Daca   aceasta nesupunere a ajuns pana a se transforma in seditiune sau in  revolta, care va da loc, in contra unuia sau mai multora dintre  culpabili, la aplicare de pedepse mai aspre, atunci preotul sau obrazul  bisericesc se va pedepsi cu aceeas pedeapsa.

   Art. 169. Aceleasi pedepse  aratate in art. 168 se vor aplica in aceeasi gradatiune, preotilor sau  obrazelor bisericesti, cand aceleasi delicte s’au comis prin scrieri  date sub forma de instructiuni pastorale.„

 Prevederile se regăsesc și în codurile  penale ulterioare, până în 1947. Paradoxal, comuniștii vor fi cei care  vor elimina prevederile astea din codul penal.

  

 Expres Magazin

Popular

Copyright © 2021 Romania Today News